News Media


 

Plecarea lui Iosip
Horia Turcanu

Reportajul de fata a fost scris dupa cea de-a doua calatorie a revistei "Formula AS" in Croatia. Era pe la mijlocul lui septembrie, cand incepe sa vina toamna

Turnul clopotnitei se ridica exact pe varful dealului: alb, urias, cu acoperisul infipt in cerul nelinistit. Clopotele sunt actionate mecanic si cand bat reverbereaza asurzitor peste pustiul care se intinde imprejur: hatisuri salbatice, o biserica zavorata si cateva case abandonate, napadite de iedera. Nici o soapta. Doar vantul sarat care bate dinspre Adriatica suiera subtire, prevestind toamna care va veni. Sunt in Brdo, satul umbrelor, din care n-au mai ramas decat ruinele de piatra masiva ale catorva case bantuite de soapte; satul ai carui locuitori au plecat in cer sau in lumea cea larga si in care mai traieste un singur om: Iolanda. Batrana si bolnava Iolanda... Ultima.

Si totusi... biserica pare in buna randuiala, alba, curata, frumoasa, cimitirul are flori proaspete pe morminte, ca si cum un personaj nevazut ar avea grija de toate acestea. Bag de seama apoi o pisica portocalie, incremenita sub stejarul urias de langa turnul clopotnitei, si florile asezate in fata unei troite ce adaposteste un Crist trist si indurerat.

Sunt langa troita. Pisica portocalie priveste fix, nemiscata. Cristos este rastignit in spatele unui grilaj. In clipa in care clopotul marelui turn incepe sa bata, ridic privirile si o vad pe Iolanda in fata casei, cu un sal albastru infasurandu-i umerii. Sta in usa si ma priveste, fara sa spuna nici un cuvant, fara sa faca nici un gest. Ma apropii de ea si-o salut. "Bura zi", ii spun, asa cum stiu ca se spune in limba istro-romana, in vlaschi, "buna ziua". Batrana da din cap si schiteaza un zambet obosit, degetele ei strang salul de lana, caci batranei Iolanda ii este frig de la vant si de la singuratate si de la timpul care trece peste varful magurii parasite a satului sau. "Capela", ii spun, "am venit la capela", acolo de unde va pleca batranul Iosip in ultima sa calatorie. Da din cap. "Nu veritu-a nime", zice, si priveste peste dealuri, in departare, acolo unde se vad raspandite cele cateva sate ale acestor oameni care-si spun vlaschi. "Dar o sa vina, asa-i?" "Da, da, veri-vor", da ea din cap, ca si cum ar face-o cu ultimele puteri. Pisica portocalie s-a apropiat si acum a incremenit din nou, la cativa metri de noi. Batrana Iolanda vorbeste cu mine in romaneasca aceasta ciudata, cu sunet stravechi, eu inteleg numai unele cuvinte si ascult asa, fara sa spun nimic, "batir", "ceru", "selistea", "mortu". Si din cuvintele acestea putine se incheaga dintr-o data toata tragedia acestui loc.

Plecarea lui Iosip
Doar Cristos mai pazeste ruinele
 
Privirea mea se largeste, imi dau seama ca aceasta ultima casa ce mai are sticla in ferestre si niste perdele de stamba este deja la fel de parasita ca toate celelalte, ca pustietatea sta la panda gata sa atace acest ultim bastion al carei pazitor este batrana Iolanda si focul din soba ei. Singura casa din cosul careia mai iese un fir de fum. "Ce io stiu?", se intreaba batrana, ridicand din umeri, privind in sus, la norii care alearga pe langa crucea din varful turnului, venind dinspre mare. "Plansu-am dupa tot bataru dus, de joala" zice. Adica de jale. Apoi, inainte de a se fereca in tacere, imi arata cu degetul unde este capela pe care o caut, locul din care va pleca pentru totdeauna Iosip, inca unul dintre ultimii batrani ai acestor locuri. O privesc pe Iolanda incremenita in cadrul usii, ruinele caselor de piatra care se apleaca strangandu-se in jurul ei, pisica portocalie refugiata din fata singuratatii in aceasta mica piateta pustie, in care niciodata nu se va mai auzi murmurul multimii, si inteleg, dintr-o data, ca venisem la inmormantarea unui om, dar voi asista, de fapt, la funeraliile unei lumi; pentru ca fiecare batran istro-roman care dispare lasa in urma inca o casa goala, care se va transforma curand intr-o ruina de piatra, privind cu ferestrele catre marele turn.

Cortegiul

Plecarea lui Iosip
Ultimii...

Capela este micuta, din piatra tencuita. Un singur clopot, minuscul, atarna deasupra. In spate se vede Muntele Mare, pe crestele caruia, candva, umblau turmele acestor sate de ciobani rataciti. Deocamdata sunt singur, desi mai este doar un sfert de ora pana la ora inmormantarii. Iosip, batranul care a murit, este inlauntru, cu cineva din familie. Nu indraznesc sa intru. Raman afara. De jur imprejur, pe dealuri si in vale, pe sub Muntele Mare, cotropite de vegetatie, se zaresc satele vlaschilor, carora ei le spun seliste, si care sunt de fapt niste catune minuscule, alcatuite din numai cateva case. Brdo, dealul pe care ma aflu, este locul cel mai inalt, iar marele turn al clopotnitei poate fi vazut de pretutindeni. Candva, silueta sa alba era centrul acestei comunitati raspandite pe dealuri, iar clopotul cu sunet adanc le amintea acestor oameni cine sunt.

Astazi, clopotul bate pentru nimeni. Dealul Brdo este ultima destinatie, capatul drumului. Toti cei care mor in satele dimprejur sunt ingropati in cimitirul de pe colina de langa casa Iolandei, in umbra marelui turn.

Mai intai apare o masina eleganta, apoi inca una si inca una. In 15 minute, mica alee care duce de la capela la cimitir s-a umplut cu masini. Din ele coboara barbati inalti si tacuti, femei elegante care se strang in liniste in jurul sicriului. Cerul e boltit deasupra, iar pe sub el bate vantul dinspre mare. Majoritatea lor sunt veniti in vacanta, ca in fiecare an, la casele lor vechi din Croatia. Sunt veniti din America, din Canada, din Italia, din Australia, de pretutindeni. S-au strans 50-60 de oameni. Toti se cunosc intre ei. Schimba mici semne si uneori vorbesc in soapte care suna romaneste. Apare preotul. Sunt catolici. Slujba dureaza 5 minute. Clopotul capelei suna spart in vant. Si apoi, cu preotul in frunte, cortegiul trece prin fata caselor daramate, din care izbucnesc tulpinile lemnoase ale iederelor gigantice, prin fata treptelor care au fost candva monumentale, prin fata micii piatete si a troitei de piatra din care vegheaza Cristosul cu fata trista ascuns in spatele unui grilaj. Batrana Iolanda e tot acolo, in dreptul usii, cu mainile strangand salul de lana albastra pe umeri, cu ochii mijiti, cu pisica portocalie langa ea. Scena pare ireala, ca si cum am fi intr-un film. Si exact in clipa in care cortegiul trece pe sub marele turn, clopotul bate o singura data, enorm, reverberand in ruinele caselor parasite. Este ora 4 si treizeci de minute fix, intr-o dupa-amiaza de duminica, in septembrie. Daca ne-am ridica deasupra cortegiului, am vedea cum acesta seamana cu un sarpe de oameni, facand o bucla pe drumul ce inconjoara clopotnita. Daca ne-am ridica si mai mult, am vedea clopotnita ca pe un punct alb si petele gri ale ruinelor strangandu-se imprejurul ei, ca si cum s-ar teme si ele de moarte. Iar daca am privi din cer, atunci n-am vedea decat cateva puncte pierdute printre copaci, satele pe cale de disparitie ale istro-romanilor din Croatia, in umbra marelui lor munte, de pe malul Adriaticei.

Claudio lu Carlinti

Plecarea lui Iosip
Claudio lu Carlinti
 

"This is Draga", zice Claudio intr-o engleza americana putin cam scrasnita, aceasta este Draga, satul in care el locuieste timp de o luna pe an, atunci cand vine de la New York. "And this is my homeland", adauga cu mandrie, cu un gest larg, aratand de jur imprejur. Patria lui Claudio. Privesc, si patria e facuta din trei case mari si late, din care doua sunt aproape prabusite, iar cea de-a treia, casa lui Claudio, pare a fi intr-o vesnica reparatie.

Asta si face Claudio, atunci cand vine din America: repara casa in care s-a nascut si care apartine familiei lui, de generatii intregi. E o constructie facuta din pietre enorme, ca o cetate medievala, cu ferestre mici si zabrelite, ca si cum stra-strabunicul lui Claudio, pe care il chema Carlo, ar fi stiut ca trebuie sa supravietuiasca timpului. "Coasa Carlinti", repeta Claudio zambind larg. Aici, la vlaschi, fiecare casa are un nume, o porecla ce vine din timpuri imemoriale, de acum sute de ani, cand stramosii au venit aici de undeva. Pe el in cheama Claudio Sudicici, dar toata lumea ii spune Claudio lu Carlinti, pentru ca asa se numeste casa. Tatal sau era Carlo lu Carlinti, bunicul era tot Carlo lu Carlinti, iar strabunicul tot Carlo lu Carlinti. Pe toti barbatii din familia asta i-a chemat Carlo, numai pe el il cheama altfel. Claudio e mic de statura, indesat si puternic, poarta ochelari de soare ingusti Armani si arata exact ca un sofer de taxi din New York. L-am cunoscut la Brdo, unde venise si el sa participe la inmormantarea batranului Iosip, desi nu-l cunostea decat din vedere, desi locuia in alt sat, desi... "Am mai ramas putini", spune el in engleza lui stranie, amestecata cu stravechi cuvinte romanesti, "in fiecare sat mai sunt doar cativa de-ai nostri, vlaschi. Unele sate au ramas goale, parasite de tot, nu mai e nimeni pe dealuri, numai padurea care creste peste case." Satul lui, Draga, care nu apare pe nici o harta, a avut cinci case cu totul. Din toate, numai a lui, Casa Carlinti, mai e vie, desi nu mai arde nici un foc in ea. Casa Poldari a murit, casa Iadrina a murit, casa Papalin a murit... "Cum adica nu mai arde nici un foc in ea?", intreb, in timp ce Claudio imi arata fantana cu ghizduri de piatra sculptata pe care a sapat-o, cu mainile lui, stra-strabunicul Carlo. "The fire was never ending", zice Claudio pe ganduri, focul nu se stingea niciodata intr-o casa, focul era sufletul casei, "the soul of the house", si atata vreme cat ardea focul, casa era vie. Asa era traditia in tara din care au venit batranii lui. "Claudio", zic catre el, iar el deschide larg usile de lemn stravechi ca sa-mi arate interiorul, "Claudio, de unde au venit batarii tai? Din ce tara, Claudio?" Ma priveste o clipa atent, apoi spune: din Italia, din Friuli. Carlo da Friuli, asa ii mai spunea batranului care a pus piatra de temelie a casei Carlinti si care era cioban. Claudio rosteste cuvantul "cioban" cu dezinvoltura. Cioban, adica pastor, aveau animale multe, oi, vaci, cai, pamanturi, toata valea asta era a vlaschilor pe-atunci. "Cioban se spune si romaneste", zic, iar Claudio zambeste larg. Stie. Stie ca au o legatura cu "rumunschi", ca limba lor, vlaschi, e un fel de romaneasca, pentru ca are colegi romani la serviciu, la New York, pe care el ii intelege ce vorbesc, dar ei nu prea il inteleg pe el. Uite, zice: plangua irima pentru coasa betara, imi plange inima pentru batrana casa. Apoi imi arata usa din lemn vechi: leamne! Arata cu mana in sus, spre tavan: steale, adica stele, ceru, lura, adica luna. Imi arata cu degetul locul in care ar fi trebuit sa arda focul, sufletul casei Carlinti, uatra, zice, agnistea lu focu ce a fost facuta cu sua mara de nonu... Inteleg. Vatra a fost facuta de bunicul sau, cu mana lui. Privesc de jur imprejur, suntem in adancul casei de piatra, vatra, o lavita straveche, un cuptor ca cele de pe la noi, de la tara, o icoana innegrita de timp, politele de stejar vechi de 200 de ani, un ceaun. O casa de ciobani de la munte. Si-apoi, amintirea aceasta tulbure a focului care n-ar fi trebuit sa se stinga niciodata, la fel cum inca se crede la stanile din Carpati. Claudio ghiceste la ce ma gandesc si-mi spune ca da, este o legenda, asa se spune, asa a auzit si el, ca neamul acesta al vlaschilor s-ar trage din munti, de undeva din Carpati, ca limba vlaschi seamana perfect cu romana, numai ca el nu stie daca e adevarat. De unde sa stie? Inainte sa ajunga in America, n-a vazut in viata lui un roman.
Casa Carlinti

Suntem afara, asezati pe o piatra uriasa ce a facut candva parte din temelia unei case. De jur imprejur se vad dealurile, iar la cativa kilometri, izbucnind din desisuri spre cer, marea turla a clopotnitei din Brdo. "Uite", zice Claudio, "acolo a fost un sat, acolo altul, acolo altul, acolo a fost o ferma mare. Acum nu mai e nimic. Only bushes, numai hatisuri care au napadit totul. Toata valea a fost vlaschii, acum nu mai stim ce e, au venit italieni, dalmati, croati, au cumparat pamantul, in vreme ce noi, vlaschii, ne-am raspandit prin lume. La New York sunt mai multi vlaschi decat in toata Istria." "Claudio lu Carlinti da Friuli", zic, "ai copii?" El se intristeaza putin in spatele ochelarilor Armani. Nu, n-are copii, dar sora lui, care traieste la New York, are, si vorbesc in vlaschi, iar el, Claudio, le povesteste despre patria lor aflata peste ocean. Copiii n-au fost niciodata in Istria, dar se intalnesc mereu cu alti copii care vorbesc aceeasi limba si atunci cand se intalnesc, batranii ii invata sa cante si sa danseze ca vlaschii. Uite-asa. Si Claudio se ridica in picioare pe platforma de piatra din fata casei, ridica mainile si incepe sa cante un ritm ciudat, ce pare foarte vechi, un fel de hora aspra, salbatica, se roteste, bate din picioare, hauleste de unul singur, fara cuvinte, ca un razboinic de acum o mie de ani. Cantecul se loveste de zidurile de piatra ale Casei Carlinti, pentru ca apoi sa se imprastie, ca un fum, peste dealuri.

Romilda lu Ciobania

Plecarea lui Iosip
Casa Ciobania
 

Soarele bate in diagonala, iar atunci cand strabat norii, razele sale taie aerul in felii stralucitoare. Romilda sta in genunchi, pe iarba, aplecata, iar mainile sale misuna cu o grija infinita. Are o lopatica minuscula, ca acelea cu care se joaca copiii in nisip, si cu ea sapa un santulet abia vizibil printre ierburi, rotund. Apoi, dintr-o sticla, toarna acolo putina apa, iar apa inconjoara ca un rau in miniatura o mica insula verde. Pe aceasta insula, daca privesti atent, poti vedea niste flori minuscule, galbene, portocalii si rosii, care cresc din ierburile saracacioase, iar ea, Romilda, le priveste ca pe un miracol.

E o femeie in varsta dar inca frumoasa, cu maini fine, cu trasaturi aspru decupate in lumina de septembrie, cu parul alb. In spate, pe iarba, este pusa un fel de rulota, o caravana ce n-a mai fost miscata din loc de foarte mult timp si ale carei roti s-au scufundat in pamant pana la jumatate. La ferestrele rulotei sunt tot flori si perdelute cusute de mana, stranse cu snururi de matase rosie. Un drum ingust serpuieste pe langa pajistea verde si daca am privi putin imprejur am vedea ca toate acestea sunt la marginea unui satuc, la intrarea caruia, pe o placarda scorojita de vreme, scrie Kostircani. Putin mai incolo, se afla o casa adevarata, casa verilor Romildei, care locuiesc in America, numai ca ei ii place sa stea aici, in caravana aceasta, printre florile ei si printre arbusti. Ea locuieste de fapt in Italia, la Trieste, are un apartament in centrul orasului, dar in fiecare vara vine aici, la Kostircani, in locurile unde s-a nascut ea acum 64 de ani, si de care, cu cat trece timpul, se simte din ce in ce mai legata, ca si cum inima ei s-ar intoarce din ce in ce mai mult acasa, cautandu-si radacinile. "Mereu am fost cu gandul acasa", zice intr-o engleza americana amestecata cu italiana si cu cuvinte romanesti, privindu-ma direct in ochi. "Am strabatut lumea in lung si in lat, am locuit in Indonezia si in Filipine, am fost profesoara de italiana la Singapore, am lucrat in New York, le Manhattan Chase Bank, am strabatut Africa si India, dar mereu, de cand ma stiu, am visat sa ma intorc acasa. Si veneam, la ani de zile, stateam o saptamana si plecam din nou, si in fiecare an padurea era mai mare si mai mare peste casa noastra, o vedeam cum moare. Acum vreo 50 de ani, au disparut ferestrele, apoi acoperisul s-a prabusit, apoi au inceput sa creasca iederele inlauntru, au impresurat-o desisurile, drumul pana la ea se astupa din ce in ce mai mult, pana cand a mai ramas doar o carare. Am crezut mereu ca o sa ma intorc si o sa repar casa, pana intr-o zi, cand mi-am dat seama ca sunt prea batrana ca sa mai fac ceva pentru Ciobania, ca nu mai am putere, ca a trecut prea mult timp peste noi si ca am stat prea mult timp despartite. Mi-am dat seama ca nu-mi mai ramane de facut decat sa stau cu ea pana in ultima clipa, a mea sau a ei."

Plecarea lui Iosip
Cartea preotului are un singur semn: la morti
Plecarea lui Iosip
Clopotul din Brdo. In curand va bate pentru ultima data
Romilda zambeste cu o seninatate stralucitoare, dincolo de orice varsta, cu lopatica in mana, cu esarfa in culorile verii inconjurandu-i gitul. Ce nume ciudat are casa in care s-a nascut Romilda, ma mir, Ciobania! Da, casele, ca si oamenii, au un nume, o viata, un destin, uite, casa Faraguna mai traieste, au cumparat-o niste italieni, casa Scrobe s-a dus, casa Bardar s-a dus, Cuncici s-a dus, aproape toate s-au dus, iar Ciobania supravietuieste numai pentru ca ea, Romilda, vine aici in fiecare vara, sta uneori o luna, alteori doua, alteori trei. "Vrei s-o vezi?", ma intreaba. Vreau. Romilda este si ea vlaschi, neam de ciobani veniti candva din niste munti indepartati, da-da, asa stie ea din batranii care-au fost, asa e povestea, poate ca din Carpati, cum se spune, poate de cine stie de unde, ce mai conteaza, istoria s-a pierdut si-acum sunt cu totii croati. Mergem pe o carare aproape sufocata de tufisuri, ea are un bat in mana cu care da crengile la o parte. Coboram cateva sute de metri intr-o vale salbatica, napadita de desisuri. Pe-aici ea se plimba cand era copila, cu verii ei, cararea era pe-atunci un drum pietruit, din care acum nu se mai vede nimic, ea simtea de pe-atunci salbaticia crescand din pamant si cuprinzand lumea, dar verii ei nu simteau nimic, nothing, niente, presimtea sfarsitul asa cum e acum, dar nu stia sa spuna ce simte. Acum stie. "This is the end", acesta este sfarsitul unei lumi, al lumii vechi. "You know, young man, stii tinere, tara asta, care a fost a noastra, a trecut pe sub francezi, pe sub austrieci, pe sub italieni, pe sub sarbi, pentru ca acum sa fie Croatia si noi sa fim... What are we, who are we, ce mai suntem, cine mai suntem noi? Nu mai suntem nimeni, nobody, nimeni, dust in the wind, praf in vant, asta suntem noi. Vlaschi, nu mai exista vlaschi, prea multe crime au fost facute, prea multa frica s-a strans." Tac. Inteleg. Suntem intr-o tara care, doar acum cativa ani, se afla inca in razboi.

"Take a look". Priveste, zice ea in engleza, aratand cu batul inainte. Dintre tufisuri se inalta ruinele casei Ciobania, din piatra grea. Trunchiuri de iedera enorme ies dintre ziduri. Copaci mari cresc prin acoperis. Casa a fost facuta acum 180 de ani, de un stramos al mamei sale, care se chema Jacob, si cand ea era copila, acolo erau grajdurile, iar acolo era un cuptor in care mama ei facea paine, acolo era fantana si aici o poarta mare din lemn masiv si din piatra. Iar acum nu mai e nimic, nimic. Romilda ramane asa, cu batul in mana, privind. Nu, nu e trista, nu ii e frica, nu-i pare rau de nimic. Asa trebuia sa fie. Destinul. Casele, satele, neamurile se nasc, traiesc si mor. Asa e si cu vlaschii. Asta a fost viata lor. Ieri a plecat Posidel Iosip, care era mai mare ca ea. Maine va pleca altul. Dar ei, Romildei, nu-i e frica deloc. Nu e nici macar trista. "I thank to God every morning when I wake up for being alive", zice ea, privind la ruine dintre tufisuri. "Ii multumesc in fiecare dimineata, atunci cand ma trezesc, lui Dumnezeu, pentru ca sunt in viata, apoi ma duc la florile mele salbatice. Stii, imi plac florile salbatice mai mult decat trandafirii, do you understand that?" Intelegi?

Lina si Prodan

Sunt intr-o curte frumoasa, inconjurata cu ziduri vechi, de piatra, si acoperita cu o bolta de vita. Mananc serbet de gutui si beau apa de fantana. In dreapta mea este doamna Lina, care a fost invatatoare si care are gesturi elegante si discrete in timp ce vorbeste in vlaschi.

Plecarea lui Iosip
Prodan [first name?]
 
In stanga este sotul ei Prodan, care a fost carosier la uzinele Fiat, un adevarat artist, pasionat de sculptura si astronomie. Sunt in varsta. Sunt frumosi. Ei nu au plecat nicaieri. Vor ramane aici pana la sfarsit, oricare ar fi acesta. Casa lor e frumoasa, ingrijita, o adevarata insula colorata printre ruine. Iosip Posidel, batranul care a fost inmormantat ieri, a fost vecinul lor. Acum casa lui va ramane goala, pentru ca nu are decat o fata si aceea locuieste departe, la Opatya, nu se va mai intoarce niciodata acasa, nici macar nu mai vorbeste vlaschi, stie numai croata. Au auzit-o ieri, la inmormantare. Casa Stipan, deci, se va duce si ea. In zece ani, cand poate nici ei nu vor mai fi, nu va mai ramane nimic. Vlaschii vor disparea de pe fata pamantului. Adica... vor mai fi pe undeva, prin America, prin Canada, dar nu aici. Aici s-a terminat. Finito. Cu doar 50 de ani in urma, vlaschii aveau pamanturi intinse, pasuni, paduri, animale, erau bogati si respectati, Muntele Mare era al lor, toata valea era a lor, satele erau ale lor. Apoi a venit ultimul razboi si i-a imprastiat, apoi au venit comunistii si ei au fugit care incotro a putut. Unii au plecat in Italia, unde aveau rude, altii undeva, oriunde. Tara e pustie. Au ramas batranii si batranii se duc unul cate unul. "Romania? Ce e cu Romania?" Da, au venit uneori romani, dar mai mult pe coasta, la Adriatica, la hotel, si au vorbit romaneste, bela lingua, molto vecchia, ganesc la fel ca noi, adica vorbesc, cuvinta ca noi, dar noi, uite, la timiteru mergem, la funeralia, iar a nostri feciori mersi sunt in America. Din curtea lor, ca din oricare alta curte de pe aceste dealuri, se vede clopotnita din Brdo, care le aduce aminte, cu bataile ei de clopot ca o numaratoare inversa, ca a mai trecut o zi, ca a mai plecat unul dintre ei, ca a mai ramas inca o casa prada iederelor.
Plecarea lui Iosip
Casa Linei si-a lui Prodan

N-am mai mancat serbet din copilarie. Are acelasi gust cu serbetul pe care il facea bunica mea. Bolta de vita, florile colorate de pe ziduri, toate acestea imi sunt familiare. Lina si Prodan au in mana revista in care a aparut unul din primele reportaje despre istro-romani. Pe coperta sunt zvonciarii. Batranii silabisesc cu greu cuvintele romanesti si se bucura de fiecare data cand reusesc sa inteleaga vreunul. O populatie pe cale de disparitie. Mai sunt doar cateva sute de oameni. Dintre care o treime poate erau ieri pe dealul Brdo. Sunt printre ultimii martori ai unei lumi care dispare in tacere, fara strigate, fara proteste, o lume privegheata in ultimele sale clipe, numai de marele turn al clopotnitei albe. Nu stiu daca putem face ceva pentru ei, daca mai exista vreo sansa, daca... Poate ca Romilda avea dreptate. Ca si oamenii, casele, satele, limbile omenesti si neamurile traiesc si mor. Poate ca nu e nimic trist in asta.

Foto: Andrei Cheran, Bogdana Tihon

Source:

  • Formula AS, Number 794, November 12 to 18, 2007 - http://www.formula-as.ro/2007/794/societate-37/plecarea-lui-iosip-8763 © All rights reserved.

Main Menu


This page compliments of Marisa Ciceran

Created: Tuesday, December 04, 2007; Last updated: Tuesday, February 02, 2010
Copyright © 1998 IstriaNet.org, USA