News Media


 

Arheologie sentimentala
Cu minunatul domn Ratiu, calauza noastra in satele de istro-romani (de la stanga: Bogdana Tihon, Claudiu Tarziu, Catalin Manole, Sanziana Pop, domnul dr. Ratiu, Bogdan Lupescu)

Arheologie sentimentala
Sanziana Pop

© Formula AS
12.11.2007

Cu tristete si speranta despre istro-romani

In luna septembrie, "Formula AS" a facut o noua calatorie in Croatia. Impresionati de primele relatari ale colegilor nostri, dar si de solidaritatea manifestata de cititorii revistei, am hotarat sa mai mergem o data la istro-romani. Sa stam mai mult si sa intelegem mai bine. Sa aflam lucruri noi despre locul acela ciudat, aflat intr-o tara straina, unde oamenii si limba pe care-o vorbesc au radacini romanesti. Mai ales pe ei am vrut sa-i vedem, pe "vlaschii" nostri cei rataciti de istorie, "pohtiti" de-a lungul vremii de toti vecinii lor de hotare (sarbi, austrieci si italieni), dar uitati intru-totul de "fratii" lor din Carpati. Imbarcati in masini de teren (dotate tehnic ca sa se catere si pe luna), inarmati cu harti tiparite inainte de primul razboi mondial, pe care toate localitatile din peninsula Istria au nume neaose, romanesti (schimbate astazi in nume croate), bine garnisiti cu abecedare, albume si carti, dar si cu tuica de Maramures, am pornit, plini de speranta si dornici de fapte mari, intr-o noua expeditie de arheologie... sentimentala. (Uneori descoperi cu sufletul mult mai mult decat cu sapaliga stiintei.)

Fabula pastorului alungat

O spun de la bun inceput: desi sunt neam de pastori, locul in care traiesc istriotii nu seamana cu o gura de rai. Stapani, candva, ai superbei coaste dalmate (cel mai frumos tarm de mare din Europa), vlaschii s-au retras cu vremea, sau poate au fost "impinsi", spre centrul si nordul peninsulei, o zona muntoasa dar stearpa, arida, fara paduri, fara ape, cu pasunile cotropite mai degraba de hatisuri decat de iarba, cu dealuri golase, carora li se vad coastele. Nici o pasare, nici un caine, nici o oaie incalcita prin cele vajnice jnepenisuri, nici urma de ciobanas cu fluierul la chimir. A fost odata ca niciodata... Sub comunismul lui Tito, vlaschii nostri si-au pierdut indeletnicirile ancestrale, s-au lepadat de turme si stane, de mamaliga si de ceaun. Nu mai cresc oi, nici vaci, nici magari, ci numai cate-o capra batrana, cu barba rara, zgribuleste in vantul toamnei, legata la marginea drumului, de vreun par... De fapt, istro-romanii s-au lepadat chiar de sine. Plecati direct in America sau ca muncitori la oras, si-au pierdut memoria pastorala si, odata cu ea, si obarsia...

Sucodru

Arheologie sentimentala
In Sucodru cel pustiu

Cand oamenii pleaca, satele mor. Tradate si-abandonate, vechile salasuri ale istro-romanilor se pregatesc sa urce la ceruri, fara ca nimeni sa le opreasca sau sa le aprinda o lumanare la capatai. Doar in doua-trei case mari arde focul. In rest, ulite pustii, marginite de ruine scheletice, cotropite de soparle si buruieni. Decoruri gata pentru filme horror. Dezlantuite si furioase, plante fara nume se catara pe ferestrele oarbe, se agata de ziduri si tasnesc prin acoperise, spre cer. Triumful mortii! Sucodru, Catun, Bolovani... Sate carora si numele le-a fost ingropat intr-o limba necunoscuta: Pokupsko, Levenik, Gvozd...

Arheologie sentimentala
Cu zvonciarii din Susnievita
 
Si totusi, se intampla un mister. Desi nimic din ce vezi nu-ti aminteste de-acasa si nu-ti permite sa inventezi inrudiri, desi lipsesc complet apropierile tandre, ispititoare - vreo fantana cu cumpana, vreo capita inmiresmata, vreo moara de apa, ca prin Carpati -, cu fiecare pas pe care il faci pe ulitele pustii, ai senzatia clara ca duci, de mana, cu tine, pe cineva. Un sentiment? O stare? O presimtire? De unde, oare, impresia atat de ciudata ca mergi prin locuri stiute, ca traiesti senzatii pe care le-ai mai trait, ca undeva, in adancuri, toamna ascunde miros de lemne arse si fum, ca in fosnetul vantului se disting glasuri de oameni si animale, ca seara coboara la fel de albastra ca in satele noastre si ca tot ca acolo se-aude o chemare de clopot si o frantura de rugaciune pe care o intelegi. E in romana sau in istro-romana? Dumnezeu nu distinge. Ardoarea conteaza si emotia dulce-amaruie care iti creste in piept. Ce acasa te simti asa de departe! N-ai dovezi, dar stii sigur ca este adevarat.

Stanca

Sta in fata mea, in curtea cu iarba, ma tine de mana sa nu ma scape si rade nestavilit. Doamne! Ce bine ne intelegem! De unde vin eu cu limba asta necunoscuta, care seamana asa de bine cu-a lor?

- N-ai auzit niciodata de Romania?, intreb.

Da din mana ca dupa fluturi. A auzit, cum sa nu, a fost internata la Zagreb, intr-un spital unde doctorita era romanca. Prind fluturele si il aduc inapoi.

- Si voi sunteti romani. Demult, demult, am fost frati.

Ma priveste cu neincredere, crezand ca glumesc.

- Neee! Noi nu rumani, noi hrvetki, tatii si mumele si noi si copiii suntem croati. Catolici. Catolici croati.

- Dar limba ta nu e hrvetki, spun, este vlasca.

Brusc, veselia femeii intra ca soarele-n nori. O cheama Stanca si are spre optzeci de ani.

- Vlaska s-a dus. Eu si trei femei din sat mai vorbim. Restul, gata. Asta limba se pierde. Toata lumea vorbeste pe hrvetki. La scoala, la gradinita, la biserica si in sat. Toti, toti.

- Nu-i pacat?

Arheologie sentimentala
Jaiani. Portret in grup, cu casa condamnata la moarte.

Pacat? Bineinteles ca-i pacat! Dar mai pacat e ca satul se pustieste, ca tinerii pleaca, toti, la oras, ca din pensia ei poate sa-si cumpere, o data pe saptamana, un ou si-o paine.

- Tine-o capra, ii spun, cu gandul la surata ei legata de par, zgribulita de frigul toamnei.

Capra? Cum sa tina o capra? Mancarea pentru ea e prea scumpa. Nu se satura cu o paine si-un ou.

Biblia din desaga

Declar cu parere de rau: istro-romanii nu stiu aproape nimic despre limba romana si despre posibilul lor exod din Carpati. Cat am stat printre ei, la Jaiani, la Susnievita, Sucodru, n-am obosit sa batem din poarta in poarta si sa-intrebam: "De unde sunteti?" "Ce stiti despre istoria voastra...?" "Ce v-au spus batarii vostri despre stramosi?". Majoritatea ne-au raspuns ca sunt croati get-beget, dar ca vorbesc o alta limba decat "hrvatka". Foarte putini, in majoritate batrani, auzisera ceva despre o posibila origine carpatina, dar mult mai sigur era ca venisera de pe Muntele Mare, unde ajunsesera, in stravechime, cu oile. Ignoranta? Indiferenta? Teama? Deschisi la vorba si primitori, istro-romanii se mira si se bucura ca inteleg ce le spui, dar potriveala cuvintelor li se pare o simpla intamplare, nu ii pune pe ganduri, asa cum te-ai astepta. Cele cateva tresariri romanesti au fost de scurta durata si s-au spulberat ca fumul in vant. Abia de un deceniu incoace, ideea romanitatii e propovaduita la pas, cu tenacitate si pasiune, de minunatul domn Ratiu, roman de origine si italian prin adoptie, care nu oboseste, la fel ca batranul si tragicul Sincai, sa umble din sat in sat, cu desaga in spate si in desaga cu... "Biblia": "Scrisore catre frat rumeri", revista tiparita de el in dialectul istro-roman, pe care l-a invatat anume ca sa le trezeasca istro-romanilor iubirea pentru limba materna, amenintata cu disparitia. Si-ar mai fi cateva tresariri recente, inoculate odata cu activarea drepturilor minoritare in Europa, pe care insa istro-romanii le resping cu mana intinsa (pe aici nu se trece!), declarandu-se cetateni credinciosi ai Croatiei (prima tara ce se poarta parinteste cu ei). Nici vorba, deci, de melancolie istorica! Istro-romanii n-au nostalgia unor origini pe care nu le cunosc, care nu le sunt de folos si nu reprezinta avantaje, din moment ce n-au venit niciodata din Romania semne prietenoase spre ei. Problema istro-romanilor este a noastra. Noi suntem cei ce trebuie sa ii revendicam drept rude de limba si, prin ea, si rude de sange, iar lucrul acesta se poate face intr-un singur fel: luptand ca dialectul lor aflat pe cale de stingere, sa fie intors de la groapa in ultimul ceas. Istro-romanii n-au nevoie ACUM de abecedare in limba romana, nici de carti romanesti. Limba pe care trebuie sa n-o uite sau sa o reinvete este chiar limba lor, vlasca lor stramoseasca, pe care este suficient s-o auzi vorbita o singura data, ca sa-i simti "fratia" si intimitatea, puritatea feciorelnica, aproape, dar si nobletea vechimii, depozitata ca aurul, in cuvinte cu rezonanta unica, milenara. Acesta este gestul ce poate sa devina istoric cu-adevarat. Salvarea istro-romanei e singurul drum ce poate duce la redobandirea constiintei de sine a ultimilor vlaschi din Croatia si, totodata, o reabilitare a vechimii si splendorii limbii romane, reprezentata, si astazi, prin dialecte vorbite pe o suprafata geografica uriasa, intinsa in tot sud-estul european. (Doamne, ce mari am fost si ce greu recunoastem!)

Deci: abecedare in istro-romana, carti in istro-romana, gradinite si scoli in istro-romana, acolo, acasa la vlaschi. Si, mai presus decat toate, un Centru cultural romano-istriot, care sa ofere un cadru oficial actiunilor pornite din Romania, sa le fereasca de amatorism si de banuieli nationaliste. Iar toate astea, initiate de autoritatile de la Bucuresti, singurele abilitate sa construiasca un proiect de anvergura, pe termen lung.

In ce priveste revista "Formula AS", si dupa cea de-a doua calatorie in Croatia, mesajul nostru este acelasi: campanie pentru istro-romani, pentru limba lor, care este totodata si-a noastra, impotriva urechilor surde, a ignorantei si indiferentei oficiale, a usilor trantite peste istorie. Si... multa afectiune. Chiar daca istro-romanii nu sunt pregatiti pentru o noua familie si pentru o deschidere sufleteasca prea brusca, noi sa mergem, totusi, la ei acasa, sa le ducem in dar vorbe bune, sa le punem mana pe umar si sa le spunem, in limba lor si-a noastra, ca acolo, "sus", nu prea departe, in Romania, cineva ii iubeste si ii considera frati.

Source:

  • Formula AS, Number 794, November 12 to 18, 2007 - http://www.formula-as.ro/2007/794/acasa-1/arheologie-sentimentala-8772. © All rights

Main Menu


This page compliments of Marisa Ciceran

Created: Tuesday, December 04, 2007; Last updated: Tuesday, February 02, 2010
Copyright © 1998 IstriaNet.org, USA