În partea de nord-est a peninsulei Istria, trăieşte o populaţie românească, despre care în ţară, în rândurile marelui public, se cunoaşte foarte puţin, sau deloc. Aceştia sunt Istro-românii.

Ştirile despre prezenţa lor în Istria ca popor apar din prima jumătate a secolului XVI, dar prezenţa lor, dedusă după nume de localităţi şi persoane, urcă în timp la începutul secolului XIV şi chiar mai înainte ("Atto di confinazione" - act de hotărnicie - din 1325 etc.). Nume de persoane care sunt sigur româneşti - Singurel, Murunt (Mărunt), Radul etc. - apar chiar dincolo de Istria, la apus, în Italia, pe valea râului Tagliamento, în Friulli, încă la 1181, într-un act al unei mănăstiri din Aquilea, descoperit de cercetătorul austriac Von Thaloczy. Aşa cum nume româneşti - Danulus, Negulus, Draculus etc. - se află şi în documente notariale din Dalmaţia încă din secolele IX-XII.

Primul care a afirmat despre această populaţie din Istria că ea este românească - înrudită după limbă cu Valahii de la Dunăre -, ne-a dat exemple de limba lor şi ne-a spus clar că în limba lor ei se cheamă "Rumeri" (de fapt "Rumări", dar vocala "ă" nu poate fi transcrisă de italieni decât cu "e") a fost călugărul carmelitan Fra Ireneo della Croce, în cartea sa "Historia sacra e profana della citta di Trieste", tipărită la Veneţia în 1698. Din localităţile indicate în carte, rezultă clar că Istro-românii erau mult mai numeroşi decât astăzi, ajungând cu numeroasele lor aşezări până la porţile oraşului Triest, la Opicina, Trebiciano etc. În secolul XIX, învăţatul care pune bazele lingvisticii moderne italiene, Isaia Graziadio Ascoli, cercetează cu mare interes raporturile dintre limba română ("valahă", cum încă o cheamă el) şi limba friulană, în lucrarea sa "Sull'idioma friulano e sulla sua affinita colla lingua valacca", din 1846, extinzând studiile sale asupra dialectului român din Istria, în "Studi critici" din 1861 şi apoi, după vreo zece ani, mai cu seamă în "Studi ladini", unde face o amplă sinteză asupra legăturilor dintre italiană, română şi dialectul român din Istria, cu ladina şi dialectul ladin din insula Veglia. Ceea ce este foarte interesant, dar această cale nu a mai fost urmată de nimeni - Matteo Bartoli făcând doar o simplă referinţă la ea -, este că Ascoli vede în dialectul acestor români din Istria şi din insula Veglia, unde la acea epocă se mai vorbea încă istro-română, rămăşiţele unei limbi române mult mai vechi, pe care o deduce din elementele româneşti şi influenţa lor asupra limbii dalmate, încă vorbite atunci în insula Veglia şi asupra limbii friulane, înrudită cu dalmata, limba maternă a lui Ascoli însuşi. Am fost probabil singurul român care am pus în evidenţă acest fapt, într-o conferinţă susţinută la Universitatea din Roma în 1997, punându-mi întrebarea dacă nu a existat cumva, în partea de nord-vest a peninsulei balcanice, şi un al cincilea dialect românesc, astăzi dispărut şi complet necunoscut, ale cărui urme s-ar putea eventual cerceta din puţinele cuvinte în limba dalmată rămase în actele notariale din secolul XIII în Dalmaţia şi, bineînţeles, din textele culese de Matteo Bartoli la 1898, în insula Veglia, de la Anton Udina burbur. La jumătatea secolului XIX, Istro-românii ajung în Batenţia unor învăţaţi italieni din Triest şi din Istria, printre care Pietro Kandler, care se ocupă cu multă dragoste de ei - în evenimentele revoluţionare de la 1848, din simpatie pentru aceştia, se îmbracă în portul lor şi se declară chiar Istro-român! - şi Antonio Covaz, care tipăreşte la 1846, în revista "Istria", prima povestire în dialect istro-român, culeasă de la ei, "Greerul şi furnica".

La anul 1857, marele patriot Ioan Maiorescu, primul nostru filolog, tatăl lui Titu Maiorescu, face o călătorie în Istria, în satele lor, pentru a-i cunoaşte la faţa locului, şi rod al acestui voiaj este cartea de mare interes, intitulată "Itinerar în Istria", reapărută, după cât sunt informat, într-o nouă ediţie, în anul 2004. Primul istro-român, care face şcoală românească, este Andrei Glavina, adus în ţară de patriotul profesor de la Universitatea din Iaşi, Theodor Burada, în 1894. Andrei Glavina, născut la Suşnieviţa în 1881, începe şcoala românească la Iaşi, apoi continuă şi termină şcoala normală la Blaj, citadela românismului transilvan şi se întoarce în Istria, unde funcţionează ca învăţător la şcoala italiană de la Santa Domenica di Albona, până în 1919.

Încurajat de autorităţile italiene, în noile condiţii de după primul război mondial, când Istria intră a face parte din Italia, Andrei Glavina, cu sprijinul direct al autorităţilor şi al prefectului Ubaldo Scampicchio – prieten şi al lui Th. Burada -, înfiinţează noua comună Valdarsa, care adună la un loc pe toţi Istro-românii de la sud de Monte Maggiore - azi, Učka - şi înfăptuieşte marele său vis, deschiderea primei şcoli din Istria, cu limbă de predare română, în comuna cu regim bilingv, Valdarsa (Suşnieviţa), în 1921. Din păcate, soarta este nemiloasă cu dânsul. Slăbit de eforturile pentru înfiinţarea noii comune şi deschiderea şcolii româneşti şi mai cu seamă de continuele şicane ale societăţii slave "Sfinţii Ciril şi Metodiu" - care în 1887, 1888 şi 1904 s-a opus deschiderii de şcoli româneşti, petiţionate de locuitori, la Suşnieviţa şi Jeiăn, impunând şcoala slavă -, bolnav de tuberculoză, Andrei Glavina se stinge din viaţă în februarie 1925, la numai 43 de ani.

Astfel, şcoala românească de la Suşnieviţa (Valdarsa), care a funcţionat doar patru ani, îşi încetează existenţa, din cauza lipsei unui învăţător român. Statul român, lipsit de orice sentiment şi patriotism faţă de această populaţie, atunci ca şi acum, nu a făcut nimic, asistând impasibil la dispariţia ei. Doar din iniţiativa personală a profesorului Sever Pop, de la Universitatea din Cluj, sunt aduşi, zece ani mai târziu, în 1935, doi copii istro-români, unul din Jeiăn, Giovanni Doricici, altul din Suşnieviţa, Domenico Cvecici, care sunt înscrişi la şcoala normală din Blaj, pentru a-l înlocui, la terminarea ei, pe Andrei Glavina, în satele lor de origine; dar războiul spulberă aceste planuri, Giovanni Doricici moare la Blaj în 1994, iar Domenico Cvecich trăieşte încă la Bucureşti.

Comuna bilingvă Valdarsa a mai fiinţat până în 1944, când în Istria au intrat partizanii iugoslavi ai lui Tito, iar odată cu venirea lor s-a instaurat noul stat comunist Iugoslavia, ştergând orice urmă a realizărilor lui Andrei Glavina şi negând orice tutelă pentru această populaţie. Astăzi, Istro-românii, care în deceniile interbelice (1920-1940), erau, după statisticile oficiale ale timpului, între 3.000-3.500 de oameni, au rămas foarte puţini, doar vreo câteva sute, care-şi mai vorbesc limba, în satele lor de baştină, Suşnieviţa (Valdarsa, în timpul administraţiei italiene), cu câteva mici aşezări în jurul ei şi Jeiăn, la circa 40 de km la nord.

Primele călătorii în satele istro-române, începute de subsemnatul în 1990 împreună cu Prof. Carlo Lavacek, praghez stabilit în Elveţia şi pasionat cercetător al românilor de la sud de Dunăre, continuate apoi cu inimosul triestin Ervino Curtis, şef al Departamentului pentru relaţii internaţionale al portului Triest, apoi cu istro-românul Corrado Clagnaz (Clănaţ), au dus în 1994 la înfiinţarea la Triest a Asociaţiei culturale istro-române "Andrei Glavina", al cărei scop statutar este conservarea dialectului şi identităţii Istro-românilor. Printre alte activităţi, asociaţia a editat prima publicaţie în dialect istro-român, "Scrisore către fraţ rumer", redactată de subsemnatul, din care au apărut nouă numere, distribuite în majoritate în Istria.

În anul 2000, ca urmare a atmosferei de regăsită libertate din tânărul stat Croaţia, înfiinţat după destrămarea federaţiei iugoslave, s-a ţinut primul congres istro-român, la Universitatea din Pola (30 martie - 1 aprilie), cu sprijinul decanului acestei facultăţi, prof. Goran Filipi şi al autorităţilor croate, reprezentate de asesorul cultural al provinciei Istria, dl. Mladen Dusman, care a finanţat în mod generos această manifestare. A răsunat atunci, pentru prima oară, într-o aulă academică, primul discurs ţinut în grai istro-român. Promisiunile responsabililor guvernamentali ai Departamentului pentru Românii de peste hotare, care au participat la acest congres, au fost însă imediat uitate după congres, ceea ce a dus la schimbarea atitudinii populaţiei locale faţă de aceste autorităţi şi, din păcate, vai, şi faţă de România, compromiţând toată lunga activitate a membrilor asociaţiei "Andrei Glavina", de insuflare a dragostei şi respectului faţă de ţară. Cursurile de vară de limbă, istorie şi geografie a României, pe care subsemnatul am cerut şi m-am oferit să le ţin în mod voluntar în cele două sate istro-române, conform unui protocol de parteneriat semnat la Pola, au rămas după două săptămâni, odată ajunşi reprezentanţii guvernamentali la Bucureşti, literă moartă, fără nici un răspuns şi nici un demers din partea lor. Ca, de altfel, toate cererile de traducere în viaţă a prevederilor tratatului româno-croat din 1994, referitor la schimbul de profesori pentru elevii minorităţilor din cele două ţări sau a prevederilor "Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare", adresate în repetate rânduri aceloraşi autorităţi, din 1994, în favoarea istro-românilor.

În această situaţie, este uimitor să asistăm la apariţia primelor producţii literare, într-un dialect care se stinge. Acestea sunt primele poezii scrise în dialect istro-român, trimise spre publicare în 1997 revistei "Scrisore către fraţ rumer", ca urmare a invitaţiei acesteia de a i se trimite texte în istro-română. Autorii acestor poezii sunt doi tineri din Suşnieviţa, satul Noselo, atunci aproape încă copii: Gabriela Vretenar, care avea 15 ani, şi fratele ei, Gabriel, în etate de numai 12 ani. Nimeni în România sau la Ambasada română de la Zagreb - ambasadorul din acel timp afirma că la Suşnieviţa au mai rămas doar... un moş şi o babă - nu s-a ocupat de soarta acestor copii. Singură, asociaţia "Andrei Glavina" a făcut la Triest o serbare în onoarea lor, în localul asociaţiei "Unione degli Istriani", iar subsemnatul i-a răsplătit pe fiecare cu un premiu; ulterior, poeziile lor au fost publicate şi în prestigioasa revistă "MicRomania" din Belgia.

În anul 2003, la solicitarea asociaţiei "Andrei Glavina", adresată postului TVRI (TV România Internaţional), acesta, prin doamna directoare Monica Zvirjinschi, a răspuns prompt, trimiţând în Istria, la carnavalul Istro-românilor din Jeiăn, o echipă TV condusă de domnii Marian Voicu şi Lucian Ionică, care au desfăşurat o meritorie activitate, înregistrând desfăşurarea carnavalului, în paralel cu o echipă TV din Arad, sosită cu preşedintele Asociaţiei învăţătorilor şi cu directorul cultural al judeţului; de asemenea, a fost înregistrat un interviu cu scriitorul de origine istro-română Ezio Mestrovich, despre recentul său roman "A Fiume, un'estate" ("O vară la Fiume"), ale cărui personaje sunt în cea mai mare parte istro-români, precum şi cu alt scriitor istro-român, Ezio Bortul, care a publicat, în 2002, povestea "Vlahi".

Lipseşte însă cu desăvârşire voinţa politică la nivelul Ministerului de Externe şi a Departamentului pentru Românii de peste hotare, de a se conferi un cadru juridic pentru tutela lingvistică, prin şcoală, a acestor oameni, conform normelor "Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare" sau a Tratatului româno-croat din 18 februarie 1994. Fără un cadru legislativ corespunzător, de tutelă lingvistică prin şcoală, cerut de asociaţia "Andrei Glavina" la Bucureşti, la Zagreb, la întruniri ale Consiliului Europei cu asociaţiile nonguvernamentale, la Innsbruck (1999), Haga (2001) şi la congrese ale UFCE (Uniunea federativă a Comunităţilor Etnice Europene) - dintre care ultimul la Subotica, în Iugoslavia, în 2002 -, nu se poate realiza nimic, căci puterea de decizie este în mâinile politicului şi nu ale unei asociaţii nonguvernamentale, care poate doar propune. Din păcate, reprezentanţii noştri guvernamentali au numai vorbe frumoase, neurmate de fapte, trădând lipsă totală de interes şi dragoste faţă de minorităţile româneşti. De aceea, asemeni unor mlădiţe lipsite de dragoste şi lumină, încercările literare în dialect istro-român, ca acelea ale fraţilor Vretenar, riscă să fie şi ultimele.

În 1926, Sextil Puşcariu scria: "Ca o inimă se profilează pe albastrul Mării Adriatice provincia Istria. În această inimă curge şi sânge românesc". Astăzi, riscăm să scriem, foarte curând, "în provincia Istria nu mai curge sânge românesc"...

Emil Petru Raţiu

January 11, 2005
© 2005 Adevărul Literar şi Artistic

Main Menu

Created: Tuesday, May 16, 2006; Last updated: Wednesday March 02, 2022
Copyright © 1998 IstriaNet.org, USA