News Media

Scrisoare către fraţii rumer

© Dorul
May 1, 2002

Auzisem de multă vreme de existenţa unei regiuni în munţii Istriei despre care web-ul spune că "locuitorii vorbesc o limbă mai apropiată de română decât cea a aromânilor, dar care are totuşi destule caracteristici distincte pentru a fi clasificată ca un dialect de sine stătător." Numiţi de locuitorii regiunii Ciribiri şi de filologi Vlahi istrieni, locuitorii acestor sate sunt în acelaşi timp o remarcabilă supravieţuire lingvistică şi un "puzzle istoric."

Astfel aflăm că cea mai mică cominutate care vorbeşte româna între diferitele ţări balcanice se găseşte în Croaţia, locuind în regiunea nord-estică a Peninsulei Istriote, fără să aibe o continuitate geografică cu regiunile locuite de aromânii din Macedonia, Albania sau Grecia.

De altfel, originea lor rămâne un subiect de controversă. Unii afirmă că această populaţie ar fi migrat în secolul XV sub presiunea invaziei otomane în Balcani, iar alţii susţin că ar fi o rămăşiţă a populaţiei valahe menţionate în cronicile sârbeşti încă din secolul XIV.

O altă teorie globală asupra existenţei întregii populaţii de limbă română din balcani afirmă că ar fi descendenţii legiunilor romane instalate de către autorităţiile Imperiului Roman pentru a proteja Via Egnatia. Fapt cert esta că, dacă în statisticile citate de R. Sârbu, se indică un număr de vorbitori istroromâni de cca. 6.000 în 1841, ei nu mai erau decât între 2.000 şi 4.000 în 1904, iar conform recensământului italian din 1921, nu mai rămâneau decât 1.644. Ba chiar după Radu Flora, în 1961 numărul lor scăzuse la numai 1.140.

Şi zona locuită de istroromâni s-a redus cu timpul. Dacă în trecut ea acoperea mai bine de jumătate din Istria, de la Coasta Adriatică până la est de Rijeka în Munţii Gorski, iar la sud până aproape de vârful peninsulei, astăzi nu mai există decât doua zone istroromâne compacte: valea Valdarasa, cu şapte sate din care principala localitate este Şuşneviţă, satul Žejane în nordul muntelui Učka (numit altădată de italieni Monte Maggiore). Deşi atât de redusă, această comunitate s-a luptat îndelung ca să-şi păstreze tradiţiile şi mai ales limba.

Datorită poziţiei lor dificile, la limitele mereu contestate între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman, istroromânii s-au adresat românilor, încercând să găsească ajutor, încă din a doua jumătate a secolului XIX. Ei au atras astfel atenţia unor intelectuali precum Aron Pumnul, Gheorghe Asachi, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, etc. Aşa a ajuns Ion Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, primul nord-dunărean care a vizitat regiunea în 1857, să scrie că însăşi existenţa lor este "unu miraculu."

Ideea înfiinţării unei şcoli în limba română, propunere făcută de italianul Dr. Constantini în 1888, a fost însă combătută în mod vehement de diferiţi reprezentanţi croaţi în Dieta provincială. Între alţii, Dr. Laginja a afirmat chiar că aceşti istroromâni ar fi... slavi!

Aşa cum, mai bine de o sută de ani mai târziu, autorităţile greceşti afirmau în regiunile europene că aromânii sunt greci... latinizaţi!

Atunci a apărut cel care va fi considerat ca "Apostolul Istroromânilor" Andrei Glavina (Şuşnieviţa 1881 - Pola 1925). Remarcat de profesorul român T. Burada care studia limba şi tradiţiile populaţiilor din regiune, Andrei Glavina a fost invitat în România unde a studiat la Iaţi şi la Blaj. Întors în Istria, unde a lucrat ca învăţător, Glavina a publicat în 1905 prima lucrare scrisă în istroromână intitulată "Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat partea votea de Andreiu Glavina şi Constantin Diculescu." El s-a şi luptat pentru crearea unei şcoli româneşti şi a militat pentru publicarea de articole despre viaţa istroromânilor.

După Primul Război Mondial, în plus de relaţiile culturale cu România, Andrei Glavina a deschis, în satul lui natal, prima şcoală de limbă românească, care purtă numele de "Împăratul Traian" şi care a numărat la apogeul ei 443 elevi. Din păcate moartea lui Glavina sună sfârşitul acestui episod fericit.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, istroromânii nu au susţinut extinderea ocupaţiei italiene care includea aproape jumătate din Slovenia şi o parte din Croaţia. Satul Žejane a fost ocupat de armata germano-italiană pe 5 mai 1944, care a ars 102 ferme şi 90 de case.

După război, odată cu instaurarea regimului comunist în Iugoslavia, timp de aproape cincizeci de ani, nici o informaţie asupra vieţii istroromânilor n-a depăşit limitele regiunii.

Deşi Republica Croată independentă, care a fost proclamată pe 25 iunie 1991, recunoaşte "membrii ale altor naţiuni şi minorităţi care sunt cetăţenii ei: sârbi, musulmani, sloveni, cehi, slovaci, italieni, unguri, evrei şi alţii," istroromânii nu sunt menţionaţi, nu au şcoli, radio sau televiziune.

Totuşi, diferite activităţi au avut loc în ultimii ani, între care "Primul simpozion dedicat istroromânilor" la Pola în 30 martie - 1 aprilie 2000 şi cearea la Triest în 1994 a "Asociaţiei Istroromâne Andrei Glavina."

Din 1995, au văzut lumina tiparului diferite cărţi şi studii în istroromână şi începând din 1996 a demarat publicarea revistei "Scrisore către fraţi Rumer."

Cu toate aceste informaţii adunate din ziare şi reviste mă îndreptam spre satul Žejane, unde speram să întâlnesc locuitori cu care să încerc să vorbesc româneşte. Eram foarte emoţionat pentru că aveam sentimentul de a face un salt de câteva secole în istorie. Ca şi cum ai afla că undeva, într-un colţ ascuns al pământului trăiesc nişte fiinţe care au cunoscut dinozaurii. De fapt, mai trăisem o astfel de experienţă, între altele când am vizitat în Siria un sat în care se vorbeşte arameana, limbă care o vorbea Isus. Dar de data asta speram să pot vorbi şi să ne înţelegem fără traducător.

Într-adevăr, în staţia de autobuz aud doi locuitori care-şi spuneau: "Bură zi, ce faci?," "Bire."

 Doricić Michel are 74 de ani şi e născut la Žejane. De fapt satul se chiamă Jeiăn în istroromână sau Seiane în italiană. Numele vine de la muntele Seja, care se găseşte în apropiere. După cum spune tradiţia din moşi-strămoşi, locuitori ar fi venit de mult (poate 600 ani, poate 300!) din sud, dinspre Macedonia, ca să scape de asuprirea otomană. La început s-au ascuns în vârful muntelui, dar clima era prea rece şi au coborât în locul unde sunt astăzi. De fapt, nu erau decât şase familii. De aceea în sat nu sunt decât şase nume de familie: Doricić, Sanković, Turković, Marmilić, Istanbulić şi Ciceran.

La început, locuitorii din Žejane se ocupau cu creşterea vitelor şi a oilor, pe urmă, profitând de pădurile înconjurătoare, au început să producă mangal şi să-l vândă la oraş. Ei plecau din sat la cinci dimineaţa spre Rijeka, duceau în spinare, sau cu şarete, mangalul la târg şi, după ce îl vindeau, se întorceau în sat înainte de apusul soarelui. Cu timpul au trecut şi la agricultură. Deşi ştiau că erau alţi locuitori care vorbeau limba lor dincolo de munte n-au avut deloc legături cu ei. Michel vorbeşte în plus de istroromână, croata şi italiana. Pentru că la şcoală se învăţa totul în italiană în vremea copilăriei lui.

În 1943, când avea numai şaptesprezece ani, a fost făcut prizonier de către nemţi, care l-au prins în munţi unde era partizan, şi l-au deportat într-un lagăr de muncă în Austria, la Villach. Acolo a stat doi ani şi a asistat la bombardamentele americane care vizau distrugerea gării, cel mai important nod de cale ferată din sudul Austriei. Între timp a lucrat la o fabrică de cărămizi.

După ce s-a întors la Žejane a lucrat timp de 37 de ani ca şofer pe camion, ba chiar şi pe autobuzul care face cursa Rijeka-Mune şi care trece prin Žejane. Acum este la pensie, dar tot mai lucrează benevol cinci ore pe zi, cutreierând cu jeep-ul munţii înconjurători pentru a da alerta în caz de incendiu.

 Biserica din sat, cu hramul Sf. Andrei, a fost arsă -"srusită"- de nemţi în 1944, dar locuitorii au refăcut-o în 1960. Acum nu mai este preot la Žejane, ci vine pentru slujbă de la Mune. Şi numărul caselor s-a împuţinat. Când era copil erau mai bine de o sută, acum sunt doar vreo 37 şi numai 200 locuitori. Cei doi fii au plecat, unul la Lovran, altul la Mune. Ei nu mai vorbesc decât "un pic românesta." Alţi locuitori au plecat şi mai departe, unii în Franţa, câţiva în Statele Unite.

Aşa este viaţa astăzi!

Când am plecat din Žejane, am fost acompaniat de un tânăr din sat, care a ţinut să mă conducă înapoi la Rijeka şi mi-a oferit în amintire caseta înregistrată de orchestra satului în "dialect local" - după cum spune prezentarea în croată. Dar mai întâi mi-a arătat foarte mândru dicţionarul istroromân-croat pe care-l avea în casă. Din păcate cred că nu-i folosea prea mult pentru că în istroromână nu ştia decât cuvintele cântecelor de pe casetă.

Adrian Rozei

Source:

  • May 1, 2002, Adrian Rozei, "Scrisoare către fraţii rumer", © 2002 Dorul.

Main Menu


Created:  Wednesday, May 01, 2002, Last Update: Wednesday, November 23, 2016
Copyright © 1998 IstriaNet.org, USA