|
Istroromânii - un grup mic, dar cu suflet mare...
March 01, 2001
© 2001 Magazin Istoric
Auzim adesea, şi pe bună dreptate, că România este o ţară înconjurată de
români. Un număr important de români trăiesc în statele vecine: Ucraina,
Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar şi în cele mai îndepărtate
- cazul mai puţin cunoscut al istroromânilor.
Izolat la extremitatea occidentală a blocului românesc răsfirat de-a
lungul veacurilor în întregul spaţiu sud-est european se află astăzi
minusculul grup de descendenţi ai romanităţii orientale, numiţi în mod
curent istroromâni. Ei se adaugă grupurilor mult mai numeroase ale
meglenoromânilor şi aromânilor. Majoritatea oamenilor de ştiinţă, în
special lingvişti, consideră că aceste grupuri alcătuiesc o unitate
etnică.
Comune celor trei grupuri din dreapta Dunării le-a fost şi le este
continua lor diminuare numerică în timpul anilor, "topirea" lor în
populaţia majoritară în mijlocul căreia trăiau şi trăiesc şi posibila
lor dispariţie completă în ţinuturile de baştină într-o perioadă nu prea
îndepărtată.
Cazul istroromânilor ilustrează, de asemenea, şi o altă realitate a
acestor români din afara unui stat naţional propriu, respectiv emigrarea
lor continuă ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore răspândite
pe continentul european şi în afara acestuia.
Între anii 1927-1931, la şantierul naval din Rjeka (pe ţărmul Marii
Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume şi făcând parte din
Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militară română un
submarin de tonaj mijlociu şi o navă bază. Preşedinte al comisiei române
de supraveghere a construcţiei fusese numit tatăl meu, capitanul
comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase - pe mine şi
pe mama mea - cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.
Într-o vară - nu îmi mai amintesc exact anul - căpitanul Radu Dobrescu
(viitorul comandant al submarinului) şi locotenentul Victor Voinescu
şi-au cumpărat câte o maşină Fiat cupeu şi ne-au poftit - pe tata şi
familia sa - la o plimbare. Ţinta noastră erau românii istrieni.
Am
ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau nouă ani şi îmi amintesc doar
că mama discuta cu o femeie. "Uite că vorbeşte româneşte!" - a exclamat
ea.
Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de
română din ultima clasă de la Liceul "Spiru Haret", V.V. Hanes. Cu
câţiva ani înainte, el făcuse o excursie cu elevi ai liceului la românii
din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile.
Astăzi, când se poate călători mult mai uşor, oare câte astfel de
excursii se mai fac?
N. Koslinski
Vlahi, morlaci, cici, rumeri
Istroromânii trăiesc astăzi în câteva aşezări rurale (mai puţin de 10 la
număr), aflate în partea central-estică a peninsulei Istria, împrăştiate
la nord şi sud de Muntele Učka Gora (Monte Maggiore).
Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numărul lor s-ar fi
redus cu aproape 2/3, fără să existe posibilitatea unei corecte
aprecieri statistice. Dar, situaţia nu este deloc nouă. Căci şi în anul
1921, în recensământul oficial italian erau consemnaţi 1.644 vorbitori
de limbă română. Iar cinci ani mai târziu, învăţatul Sextil Puşcariu
considera că în această zonă trăiau mai puţin de 3.000 istroromâni.
Istroromânii au intrat relativ târziu în atenţia învăţaţilor, spre
începutul secolului XX. O contribuţie aparte la studierea lor a adus-o
istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcătuind doar o parte din
aşa-numiţii "români apuseni", realitate istorică astăzi dispărută
aproape în totalitate, dar puternică în perioada Evului Mediu, în
spaţiul geografic din apropierea Mării Adriatice.
Şi
denumirile sub care au fost cunoscuţi sunt destul de diverse. Astfel,
multă vreme au fost denumiţi "vlahi", apoi "morlaci", "cici" şi abia la
jumătatea secolului XVII s-au impus ca "rumeri". Patria de geneză pare a
se fi aflat undeva înspre răsărit, fie în spaţiul din stânga Dunării,
înspre Transilvania şi Banat, fie în dreapta Dunării, spre Morava, după
opinia celor mai mulţi dintre cercetătorii mai vechi.
Dar
în ultimul timp a fost avansată şi ideea unei poligeneze a
istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente româneşti
din partea de nord şi sud a Dunării. Această ipoteză istorică pare
destul de plauzibilă, rămânând doar a fi confirmată de viitoarele
cercetări.
Nu
poate fi ignorată nici posibilitatea supravieţuirii neîntrerupte în
munţii Istriei a unei populaţii romanice încă din Antichitate, la fel ca
în Carpaţi.
O insulă într-o mare catolică
În
general, situaţia Istriei, zona de existenţă a istroromânilor la
începuturile istoriei, este încă destul de puţin cunoscută. Ştirile
culese de acelaşi istoric român Silviu Dragomir arată că scriitori
croaţi de secol XVI, precum Simun Kozicić din Modrussa sau Ivan
Pergosić, traducătorul cunoscutului, pentru spaţiul transilvan,
Tripărtit al lui Werböczi (1514), considerau că morlacii sau vlahii erau
de aceeaşi etnie ca şi românii din Dacia traiană.
Nu
există încă o analiză a evoluţiei modului de viaţă al istroromânilor în
fazele de început ale istoriei, chiar până spre zorii modernităţii.
Condiţiile de mediu, dar şi mărturii mai noi sugerează că acei români
din vremurile trecute se ocupau cu creşterea animalelor şi valorificarea
produselor acestora, nefiind însă vorba de un popor nomad, crescător de
animale. Agricultura şi vânătoarea le completau şi diversificau
alimentaţia, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea
propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de
materiale pentru şantierele navale ale flotei veneţiene.
Se
pare că se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupaţii a lor,
respectiv obţinerea de cărbune prin arderea lemnelor, cărbune
comercializat până la Fiume, Trieste şi chiar Veneţia.
Mulţi dintre ei au început a practica şi activităţi legate de mare, fie
ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniţi chiar ... piraţi.
Probabil la fel ca în întreg spaţiul balcanic, fie la otomani, fie la
regii maghiari şi apoi la împăraţii habsburgici, unii dintre ei au
îmbrăţişat cariera armelor, devenind soldaţi, după modelul voinucilor
din sfera slavă otomană sau a oştenilor vienezi.
Multe cuvinte atestă, prin latinitatea lor, şi vechimea creştinismului
la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o excepţie într-o mare
catolică, subordonată, prin intermediul reşedinţei eclesiastice de la
Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui la diminuarea
lor continuă, la dez-etnizare.
În
secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca şi mai apoi în cadrul
Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenţa unor instituţii
şi forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi şi
fiind garantate nu o dată de către factorii politici responsabili,
inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împăraţii de la Viena.
O supravieţuire ca un miracol
Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au apărut elemente ale unei
renaşteri naţionale la începutul epocii moderne. Explicaţii ar putea fi
multiple, precum numărul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicată
dintre ei, modul de viaţă tradiţional sau influenţa factorilor de
asimilare.
Abia la jumătatea veacului trecut, în epoca paşoptistă, ei au intrat în
atenţia unor fruntaşi români din Principate. Un pas important îl va face
articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicaţie din Trieste, L'Istria,
oferind informaţii despre vlahii trăitori aici. El va fi imediat
receptat şi în mediile româneşti, reprodus la Braşov în vestita Foaie
pentru minte, inimă şi literatură, de unde îl va prelua chiar şi Aron
Pumnul, dar şi la Iaşi, în Arhiva Albinei, în traducerea şi cu note
aparţinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urmă chiar intenţiona să-şi
trimită fiul special la Istria pentru a-i cunoaşte pe respectivii români
la faţa locului.
În
anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnuţiu,
aflat o vreme la studii la Pavia, şi Timotei Cipariu, urmaţi apoi de Ion
Maiorescu, de altfel şi primul român nord-dunărean care i-a vizitat.
Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie şi limbă,
făcea o pledoarie patriotică pentru ajutorarea şi cultivarea acestor
conaţionali, a căror supravieţuire o considera "unu miraculu".
Spre sfârşitul secolului XIX, a apărut în Istria ideea deschiderii unor
şcoli naţionale în limba română, asemeni iniţiativei anterioare pentru
fraţii aromâni.
Problema unei şcoli româneşti, pe baza unei propuneri venite de la un
italian, dr. Constantini, a fost discutată în toamna anului 1888, în
Dieta provincială a Istriei, fiind publicate chiar şi scrisori ale
locuitorilor din zonă, precum şi stenogramele intervenţiilor deputaţilor
italieni şi croaţi. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a
contestat vehement însăţi existenţa istroromânilor, încercând să
demonstreze chiar că ei ar fi... slavi. Dar în Comisia şcolară
însărcinată atunci să-şi dea avizul se recunoştea existenţa românilor în
număr de 2.299 de suflete, răspândiţi în 8 aşezări.
Apostolul istroromânilor
Dar, din nou, majoritatea croată din Dieta a respins această cerere, ca
şi altele ulterioare făcute în mod repetat şi cu sprijinul unor deputaţi
italieni, cum ar fi dr. Scampichio. Acesta mărturisea într-o astfel de
pledoarie: "Eu apăr astăzi cauza unui neam foarte nobil, uitat,
abandonat, neglijat de toţi, a unui neam care are comun cu noi originea
în gloriile Romei şi pe care trebuie să-l asociem beneficiilor
civilizaţiei noastre."
Rezultatul a fost însă contrar aşteptărilor românilor. Căci, în anul
1905, prin eforturile financiare ale Societăţii Sfinţii Chiril şi
Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiinţat
o şcoală croată sub egida preotului catolic de acolo, ce a făcut
eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.
În
acest context s-au înscris şi începuturile activităţii lui Andrei
Glavina, considerat apostol naţional şi figura emblematică a
istroromânilor.
Andrei Glavina s-a născut la 30 martie 1881, la Şuşnieviţa şi a murit la
Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind,
a impresionat, prin vioiciune şi inteligenţă, pe profesorul român T.
Burada, care făcea în zonă cercetări etno-lingvistice. Tânărul
istroromân a fost adus în România, începându-şi studiile la Iaşi, pe
care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a
şi terminat liceul. S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme
învăţător la şcoala italiană din Arenzo. În 1905, datorită lui, s-a
publicat pentru prima dată, sub forma unui calendar, o lucrare scrisă în
dialect şi adresată conaţionalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie
cu figure lucråt parvea votea de Andreiu Glavina şi Constantin
Diculescu.
Alături de bogata sa activitate publicistică - strângere de mărturii de
dialecte locale, de informaţii asupra vieţii istroromâne - Glavina s-a
impus şi prin eforturile sale de creare a unei şcoli româneşti. Despre
acestea, Sextil Puşcariu scria astfel, în 1925: "Propaganda slavă,
stimulată de guvernul central din Viena, şi indiferenţa românilor liberi
faţă de fraţii lor istrieni au făcut aproape inutile eforturile lui
Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol
naţional".
După primul război mondial, în care Glavina a luptat eroic, şi-a reluat
activitatea în noile condiţii create prin integrarea Istriei în hotarele
statului italian, care, iniţial, a manifestat o relativă înţelegere faţă
de dezideratele românilor. Astfel, în 1920 a fost autorizată trimiterea
din România a unui învăţator şi a unor cărţi, donate de Academia Română.
Iar în 1921, Andrei Glavina a reuşit să deschidă, tot la Valdarsa, prima
şcoală românească din Istria, purtând denumirea simbolică de "Împăratul
Traian". La un moment dat, această şcoală număra 443 de elevi adunaţi
din toate cele şapte sate şi cătune de la sud de Monte Maggiore, ea
desfăşurându-şi activitatea atât în română, cât şi în italiană.
Dar
după moartea lui Glavina, a încetat şi predarea în limba română, iar
după cea de-a doua conflagraţie mondială, limba croată s-a introdus
obligatoriu în procesul de învăţământ. Nici o iniţiativă a autorităţilor
române nu a dat roade în acest sens. Astfel, între 1893 si 1935, au fost
aduşi în ţară, la studii, câţiva istroromâni, multora interzicându-li-se
apoi revenirea în ţinuturile de baştină. Chiar Glavina s-a deplasat la
Bucureşti pentru a obţine ajutoare mai substanţiale, dar vizita s-a
soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C.
Grădişteanu, susţinător, de altfel, şi al cauzei timocenilor şi
aromânilor (pentru aceştia din urmă, acţiunile statului român fiind mult
mai vizibile).
Istroromâni încă, dar pentru cât timp?
Multă vreme după al doilea război mondial au lipsit ştirile cu privire
la evoluţia satelor şi aşezărilor istroromâne. Timp de decenii ei au
fost prezenţi doar în lucrări ştiinţifice şi mai puţin vizibil în viaţa
de toate zilele.
Împrejurările generale ale destrămării fostei Iugoslavii şi ale
prăbuşirii regimurilor comuniste au deschis o nouă pagină în istoria
istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociaţia
istroromână Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor
istrieni, păstrarea etniei şi a limbii lor. Preşedintele asociaţiei, dr.
Petru Raţiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea
problematicii istriene. Din 1995 a început şi publicarea unor cărţi în
dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare
şi prima publicaţie istroromână intitulată semnificativ Scrisore către
fraţ Rumer.
Dar
încă nu s-au materializat eforturile promovării în învăţământ, într-o
formă sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar
impactul altor forme de activitate naţională în zonă pare a fi încă
minor. Semne că românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de
ajutor.
Gheorghe Zbuchea
Source:
-
March 01, 2001 © 2001 Magazin Istoric
|