Auzim adesea, si pe buna dreptate, ca România este o tara înconjurata de români. Un numar important de români traiesc în statele vecine: Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Slovacia, Ungaria, dar si în cele mai îndepartate - cazul mai putin cunoscut al istroromânilor.

Izolat la extremitatea occidentala a blocului românesc rasfirat de-a lungul veacurilor în întregul spatiu sud-est european se afla astazi minusculul grup de descendenti ai romanitatii orientale, numiti în mod curent istroromâni. Ei se adauga grupurilor mult mai numeroase ale meglenoromânilor si aromânilor. Majoritatea oamenilor de stiinta, în special lingvisti, considera ca aceste grupuri alcatuiesc o unitate etnica.

Comune celor trei grupuri din dreapta Dunarii le-a fost si le este continua lor diminuare numerica în timpul anilor, "topirea" lor în populatia majoritara în mijlocul careia traiau si traiesc si posibila lor disparitie completa în tinuturile de bastina într-o perioada nu prea îndepartata.

Cazul istroromânilor ilustreaza, de asemenea, si o alta realitate a acestor români din afara unui stat national propriu, respectiv emigrarea lor continua ce a avut drept rezultat crearea unei diaspore raspândite pe continentul european si în afara acestuia.

Intre anii 1927-1931, la santierul naval din Rjeka (pe tarmul Marii Adriatice, azi în Slovenia, pe atunci numit Fiume si facând parte din Regatul Italian) au fost construite pentru Marina militara româna un submarin de tonaj mijlociu si o nava baza. Presedinte al comisiei române de supraveghere a constructiei fusese numit tatal meu, capitanul comandor (din 1929 comandor) Gheorghe Koslinski. Ne luase - pe mine si pe mama mea - cu el, chiar de la începutul misiunii, în 1927.

Intr-o vara - nu îmi mai amintesc exact anul - capitanul Radu Dobrescu (viitorul comandant al submarinului) si locotenentul Victor Voinescu si-au cumparat câte o masina Fiat cupeu si ne-au poftit - pe tata si familia sa - la o plimbare. Tinta noastra erau românii istrieni.

Am ajuns în valea Valdarsa. Eu aveam opt sau noua ani si îmi amintesc doar ca mama discuta cu o femeie. "Uite ca vorbeste româneste!" - a exclamat ea.

Despre românii istrieni am aflat mai multe apoi, de la profesorul de româna din ultima clasa de la Liceul "Spiru Haret", V.V. Hanes. Cu câtiva ani înainte, el facuse o excursie cu elevi ai liceului la românii din zona Fiume. Pe atunci, drumul, cu trenul, dura cam trei zile. Astazi, când se poate calatori mult mai usor, oare câte astfel de excursii se mai fac?

N. Koslinski

Vlahi, morlaci, cici, rumeri

Istroromânii traiesc astazi în câteva asezari rurale (mai putin de 10 la numar), aflate în partea central-estica a peninsulei Istria, împrastiate la nord si sud de Muntele Ucika Gora (Monte Maggiore).

Dupa unele aprecieri, doar în ultimele trei decenii numarul lor s-ar fi redus cu aproape 2/3, fara sa existe posibilitatea unei corecte aprecieri statistice. Dar, situatia nu este deloc noua. Caci si în anul 1921, în recensamântul oficial italian erau consemnati 1 644 vorbitori de limba româna. Iar cinci ani mai târziu, învatatul Sextil Puscariu considera ca în aceasta zona traiau mai putin de 3 000 istroromâni.

Istroromânii au intrat relativ târziu în atentia învatatilor, spre începutul secolului XX. O contributie aparte la studierea lor a adus-o istoricul Silviu Dragomir, care îi considera alcatuind doar o parte din asa-numitii "români apuseni", realitate istorica astazi disparuta aproape în totalitate, dar puternica în perioada Evului Mediu, în spatiul geografic din apropierea Marii Adriatice.

Si denumirile sub care au fost cunoscuti sunt destul de diverse. Astfel, multa vreme au fost denumiti "vlahi", apoi "morlaci", "cici" si abia la jumatatea secolului XVII s-au impus ca "rumeri". Patria de geneza pare a se fi aflat undeva înspre rasarit, fie în spatiul din stânga Dunarii, înspre Transilvania si Banat, fie în dreapta Dunarii, spre Morava, dupa opinia celor mai multi dintre cercetatorii mai vechi.

Dar în ultimul timp a fost avansata si ideea unei poligeneze a istroromânilor prin venirea, dupa secolul XIV, a unor elemente românesti din partea de nord si sud a Dunarii. Aceasta ipoteza istorica pare destul de plauzibila, ramânând doar a fi confirmata de viitoarele cercetari.

Nu poate fi ignorata nici posibilitatea supravietuirii neîntrerupte în muntii Istriei a unei populatii romanice înca din Antichitate, la fel ca în Carpati.

O insula într-o mare catolica

In general, situatia Istriei, zona de existenta a istroromânilor la începuturile istoriei, este înca destul de putin cunoscuta. Stirile culese de acelasi istoric român Silviu Dragomir arata ca scriitori croati de secol XVI, precum Simun Kozicic din Modrussa sau Ivan Pergosic, traducatorul cunoscutului, pentru spatiul transilvan, Tripartit al lui Werböczi (1514), considerau ca morlacii sau vlahii erau de aceeasi etnie ca si românii din Dacia traiana.

Nu exista înca o analiza a evolutiei modului de viata al istroromânilor în fazele de început ale istoriei, chiar pâna spre zorii modernitatii. Conditiile de mediu, dar si marturii mai noi sugereaza ca acei români din vremurile trecute se ocupau cu cresterea animalelor si valorificarea produselor acestora, nefiind însa vorba de un popor nomad, crescator de animale. Agricultura si vânatoarea le completau si diversificau alimentatia, iar exploatarea lemnului, dincolo de satisfacerea propriilor nevoi, le aducea venituri suplimentare prin furnizarea de materiale pentru santierele navale ale flotei venetiene.

Se pare ca se pierde în negura vremii vechimea unei alte ocupatii a lor, respectiv obtinerea de carbune prin arderea lemnelor, carbune comercializat pâna la Fiume, Trieste si chiar Venetia.

Multi dintre ei au început a practica si activitati legate de mare, fie ca docheri, dar mai ales ca marinari, uneori deveniti chiar ... pirati. Probabil la fel ca în întreg spatiul balcanic, fie la otomani, fie la regii maghiari si apoi la împaratii habsburgici, unii dintre ei au îmbratisat cariera armelor, devenind soldati, dupa modelul voinucilor din sfera slava otomana sau a ostenilor vienezi.

Multe cuvinte atesta, prin latinitatea lor, si vechimea crestinismului la istroromâni. Astfel ei s-au constituit ca o exceptie într-o mare catolica, subordonata, prin intermediul resedintei eclesiastice de la Aquileea, ierarhiei romane, acest lucru putând contribui la diminuarea lor continua, la dez-etnizare.

In secolele XV-XVIII, sub regimul puterii otomane, ca si mai apoi în cadrul Imperiului habsburgic, vlahii s-au bucurat de existenta unor institutii si forme de organizare proprii, multe provenind din vremuri vechi si fiind garantate nu o data de catre factorii politici responsabili, inclusiv de sultanii de la Istanbul sau împaratii de la Viena.

O supravietuire ca un miracol

Spre deosebire de aromâni, la istroromâni nu au aparut elemente ale unei renasteri nationale la începutul epocii moderne. Explicatii ar putea fi multiple, precum numarul mic, deci lipsa unei elite culturale ridicata dintre ei, modul de viata traditional sau influenta factorilor de asimilare.

Abia la jumatatea veacului trecut, în epoca pasoptista, ei au intrat în atentia unor fruntasi români din Principate. Un pas important îl va face articolul semnat de A. Ckovaz, într-o publicatie din Trieste, LâIstria, oferind informatii despre vlahii traitori aici. El va fi imediat receptat si în mediile românesti, reprodus la Brasov în vestita Foaie pentru minte, inima si literatura, de unde îl va prelua chiar si Aron Pumnul, dar si la Iasi, în Arhiva Albinei, în traducerea si cu note apartinând lui Gheorghe Asachi. Acesta din urma chiar intentiona sa-si trimita fiul special la Istria pentru a-i cunoaste pe respectivii români la fata locului.

In anii imediat urmatori, despre istroromâni se interesau Simion Barnutiu, aflat o vreme la studii la Pavia, si Timotei Cipariu, urmati apoi de Ion Maiorescu, de altfel si primul român nord-dunarean care i-a vizitat. Acesta, scriind despre ei pe probleme de istorie, etnografie si limba, facea o pledoarie patriotica pentru ajutorarea si cultivarea acestor conationali, a caror supravietuire o considera "unu miraculu".

Spre sfârsitul secolului XIX, a aparut în Istria ideea deschiderii unor scoli nationale în limba româna, asemeni initiativei anterioare pentru fratii aromâni.

Problema unei scoli românesti, pe baza unei propuneri venite de la un italian, dr. Constantini, a fost discutata în toamna anului 1888, în Dieta provinciala a Istriei, fiind publicate chiar si scrisori ale locuitorilor din zona, precum si stenogramele interventiilor deputatilor italieni si croati. Astfel, reprezentantul croat, dr. Laginja, a contestat vehement însasi existnta istroromânilor, încercând sa demonstreze chiar ca ei ar fi... slavi. Dar în Comisia scolara însarcinata atunci sa-si dea avizul se recunostea existenta românilor în numar de 2 299 de suflete, raspânditi în 8 asezari.

Apostolul istroromânilor

Dar, din nou, majoritatea croata din Dieta a respins aceasta cerere, ca si altele ulterioare facute în mod repetat si cu sprijinul unor deputati italieni, cum ar fi dr. Scampichio. Acesta marturisea într-o astfel de pledoarie: "Eu apar astazi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toti, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei si pe care trebuie sa-l asociem beneficiilor civilizatiei noastre."

Rezultatul a fost însa contrar asteptarilor românilor. Caci, în anul 1905, prin eforturile financiare ale Societatii Sfintii Chiril si Metodiu, instrument al politicii de slavizare, la Valdarsa s-a înfiintat o scoala croata sub egida preotului catolic de acolo, ce a facut eforturi aproape zadarnice de a-i atrage pe români.

In acest context s-au înscris si începuturile activitatii lui Andrei Glavina, considerat apostol national si figura emblematica a istroromânilor.

Andrei Glavina s-a nascut la 30 martie 1881, la Susnievita si a murit la Pola, la numai 44 de ani, în ziua de 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat, prin vioiciune si inteligenta, pe profesorul român T. Burada, care facea în zona cercetari etno-lingvistice. Tânarul istroromân a fost adus în România, începându-si studiile la Iasi, pe care apoi le va continua în marele centru cultural al Blajului, unde a si terminat liceul. S-a întors în Istria, devenind pentru o vreme învatator la scoala italiana din Arenzo. In 1905, datorita lui, s-a publicat pentru prima data, sub forma unui calendar, o lucrare scrisa în dialect si adresata conationalilor lui: Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat parvea votea de Andreiu Glavina si Constantin Diculescu.

Alaturi de bogata sa activitate publicistica - strângere de marturii de dialecte locale, de informatii asupra vietii istroromâne - Glavina s-a impus si prin eforturile sale de creare a unei scoli românesti. Despre acestea, Sextil Puscariu scria astfel, în 1925: "Propaganda slava, stimulata de guvernul central din Viena, si indiferenta românilor liberi fata de fratii lor istrieni au facut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol national".

Dupa primul razboi mondial, în care Glavina a luptat eroic, si-a reluat activitatea în noile conditii create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care, initial, a manifestat o relativa întelegere fata de dezideratele românilor. Astfel, în 1920 a fost autorizata trimiterea din România a unui învatator si a unor carti, donate de Academia Româna. Iar în 1921, Andrei Glavina a reusit sa deschida, tot la Valdarsa, prima scoala româneasca din Istria, purtând denumirea simbolica de "Imparatul Traian". La un moment dat, aceasta scoala numara 443 de elevi adunati din toate cele sapte sate si catune de la sud de Monte Maggiore, ea desfasurându-si activitatea atât în româna, cât si în italiana.

Dar dupa moartea lui Glavina, a încetat si predarea în limba româna, iar dupa cea de-a doua conflagratie mondiala, limba croata s-a introdus obligatoriu în procesul de învatamânt. Nici o initiativa a autoritatilor române nu a dat roade în acest sens. Astfel, între 1893 si 1935, au fost adusi în tara, la studii, câtiva istroromâni, multora interzicându-li-se apoi revenirea în tinuturile de bastina. Chiar Glavina s-a deplasat la Bucuresti pentru a obtine ajutoare mai substantiale, dar vizita s-a soldat doar cu un mic sprijin financiar de la omul politic I.C. Gradisteanu, sustinator, de altfel, si al cauzei timocenilor si aromânilor (pentru acestia din urma, actiunile statului român fiind mult mai vizibile).

Istroromâni înca, dar pentru cât timp?

Multa vreme dupa al doilea razboi mondial au lipsit stirile cu privire la evolutia satelor si asezarilor istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenti doar în lucrari stiintifice si mai putin vizibil în viata de toate zilele.

Imprejurarile generale ale destramarii fostei Iugoslavii si ale prabusirii regimurilor comuniste au deschis o noua pagina în istoria istroromânilor. La 29 aprilie 1994, la Trieste, s-a constituit Asociatia istroromâna Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor istrieni, pastrarea etniei si a limbii lor. Presedintele asociatiei, dr. Petru Ratiu, a contribuit în cele mai diverse feluri la popularizarea problematicii istriene. Din 1995 a început si publicarea unor carti în dialect, prima fiind Calendaru lu rumeri din Istria, iar din 1996 apare si prima publicatie istroromâna intitulata semnificativ Scrisore catre frat Rumer.

Dar înca nu s-au materializat eforturile promovarii în învatamânt, într-o forma sau alta, a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate nationala în zona pare a fi înca minor. Semne ca românii de la poalele Muntelui Maggiore au nevoie de ajutor.

Main Menu