line_gbg70.gif (2214 bytes)

History
line_gbg70.gif (2214 bytes)

Cazurile istrorumânilor şi meglenoromânilor
Gheorghe Zbuchea

Oarecum la extremităţi ale întinsei zone de existenţă a blocului românesc din spaţiul sud-est european se află încă componenţii a două mici grupuri: istroromânii, în Peninsula Istria încorporată astăzi între hotarele statului Croaţia, şi meglenoromânii, ce trăiesc în cea mai mare parte în Grecia de nord, nu departe de Salonic, în apropierea fluviului Vardar. Deşi situate la mari depărtări şi vorbind dialecte diferite, între aceste grupuri de români există şi anumite asemănări. Ambele comunităţi au fost şi sunt puţin numeroase, preflgurându-se într-un viitor nu prea îndepărtat dispariţia lor completă. Şi într-un caz şi într-altul aceşti români trăiesc pe o arie geografică extrem de restrânsă, doar în câteva aşezări cu caracter predominant rural, alcătuind de altfel o minoritate din punct de vedere numeric în raport cu populaţia majoritară a statelor respective. Şi într-un caz şi într-altul abandonarea locurilor de baştină a fost şi este un fenomen caracteristic nu o dată de proporţii însemnate.

Existenţa lor se caracterizează prin bilingvism sau chiar trilingvism, ponderea utilizării idiomului român fiind în continuă diminuare, iar elementele caracteristice ale acestuia în continua alterare. Şi unora şi altora le-a fost şi Ie este caracteristică lipsa în general a unui sistem educaţional propriu, a unor forme de organizare şi activitate naţională capabilă să contribuie la păstrarea propriei lor identităţi. Practic nu s-au bucurat şi nici nu se bucură de minime garanţii ce ar fi trebuit să izvorască din recunoaşterea lor oficială ca minorităţi etnico-lingvistice. Am mai putea adăuga şi faptul că cele două dialecte, fiecare în mod diferit, se aseamănă atât cu dialectul daco-român cât şi cu cel aromân.

Istroromânii alcătuiesc un grup care se află situat într-o zonă cu dealuri, văi şi înălţimi muntoase, în partea centra l-răsăriteană a peninsulei Istria. Mica comunitate a istroromânilor se află împrăştiată la nord şi la sud de masivul muntos Monte Maggiore (Ucika Gora). înspre nord sunt două aşezări populate de istroromâni, una fiind Jeani, aşezarea cu cei mai mulţi vorbitori ai dialectului. La sud de menţionatul masiv muntos, în apropiere de orăşelul Susneviţa se află şapte aşezări locuite de aceiaşi români, între care mai cunoscută este Valdarsa, multă vreme centrul administrativ comunal căruia i-au fost subordonate celelalte localităţi. în 1983 toate aceste şapte aşezări cuprindeau laolaltă un număr de 581 locuitori, în timp ce un sfert de veac mai înainte, în 1949, trăiau acolo 1.497 locuitori34*.

în secolul trecut, atunci când au intrat pentru prima dată în atenţia cercurilor oficiale de la Bucureşti în urma investigaţiilor făcute acolo de către Ion Maiorescu, numărul general al istroromânilor se ridica la cea. 6.000, pentru ca la începutul veacului să se considere că s-au diminuat numeric cu cel puţin o treime. Astfel în 1921 în recensământul oficial italian erau consemnaţi „1644 vorbitori de limbă română", pentru ca 5 ani mai târziu învăţatul Sextil Puşcariu care le-a consacrat numeroase studii să considere că trăiau mai puţin de 3.000 de istroromâni [347].

în secolele XIX şi XX aceşti istroromâni au avut multă vreme ocupaţii specific rurale într-o anumită măsură au practicat agricultura deşi suprafeţele cultivate nu erau prea întinse. Existenţa unor păşuni a făcut ca şi la ei ca şi la aromâni păstoritul să constituie o dimensiune importantă a existenţei lor. De asemenea s-au ocupat cu exploatarea lemnului. Una dintre îndeletnicirile lor caracteristice ce Ie-a asigurat multă vreme venituri stabile, nu prea mari, a fost fabricarea cărbunelui prin arderea lemnului (în 1994 au fost înregistraţi ultimii cărbunari ce se îndeletniceau cu respectiva ocupaţie doar pentru turişti). De asemenea o vreme destui istroromâni au practicat şi mineritul, exploatările fiind ulterior închise. Nu puţini au fost cei care îndepărtându-se de locurile de origine au devenit marinari, continuând astfel o tradiţie larg răspândită în rândurile românilor apuseni din apropierea Mării Adriatice în evul mediu. Modificările înseninate petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial şi după aceea (distrugeri, schimbarea apartenenţei statale prin trecerea Istriei din componenţa Italiei în cea a fostei Iugoslavii şi apoi a Croaţiei, urbanizarea şi modernizarea în general sub cele mai diverse forme) au accentuat procesul de emigrare, mai cu seamă spre Italia apropiată, Trieste în special, dar şi în alte zone (se consideră că în zona New York - SUA trăiesc aproximativ 500 istroromâni stabiliţi acolo după 1945).

Denumirea de istroromâni este o creaţie a învăţaţilor epocii moderne. Locuitorii de acolo s-au denumit de-a lungul timpului în moduri diferite, predominând formele de „nimeri", „rumări", precum şi „vlaşi". Vecinii lor, cărturarii, autorităţile ce s-au succedat în zonă I-au denumit extrem de diferit, mai cu seamă „cici", „ciribîri" (iar zona locuită de ei Ciribiria), „morlachi", „uscoci" şi mai cu seamă „vlahi", uneori „vlahii negri" (în variante latină, italo-veneţiană, greacă) încă din primele decenii ale secolului al XVI-lea autorităţile habsburgice ce stăpâneau zona istriană au recunoscut identitatea dintre termenii de „cici" şi „vlahi", diferiţi de sârbi, precum şi descendenţa acelor vlahi din vechii romani. In secolul următor veneţianul Irineo deila Croce a consemnat pentru prima dată elemente ale graiului istroromân, subliniind apartenenţa lor la românism în general.

Originea istroromânilor a fost şi este o problemă viu disputată, mai ales de către lingvişti, întrucât istoricii au abordat prea puţin această problemă. Există un anumit consens în sensul că se consideră ca istroromânii actuali se constituie într-o ultimă rămăşiţă a unei realităţi istorice existente în vremurile medievale şi în continuă diminuare în vremurile moderne, respectiv aşa numitul grup al românilor apuseni ce au populat odinioară numeroase aşezări răspândite în Croaţia, Dalmaţia, întreaga Peninsulă Istria etc.[348]. Acestor români li s-au atribuit de-a lungul timpului origini diferite, negându-se în general autohtonia şi continuitatea neîntreruptă din vremurile de sfârşit ale antichităţii şi până la consemnarea lor în izvoare medievale, începând cu Prezbiterul din Diocleea din secolul XII.

în legătură cu originile dialectului istroromân au fost formulate doua teorii principale. O. Densuşianu şi adepţii săi au susţinut/susţin că dialectul istroromân s-a desprins din cel dacoromân, avându-şi originile în zonele apusene ale României de astăzi (Banat, Crişana, Munţii Apuseni). învăţatul menţionat, ca şi alţi savanţi (A. Rosetti. I. Coteanu) consideră că separarea istroromânilor de daco-români s-a produs cu siguranţă înainte de secolul XII, poate chiar înainte de anul 1000). Adepţii unei alte teorii, între care S. Puşcariu, T. Capidan, S. Dragomir, considerau că dialectul istroromân şi-a avut originea în spaţiul sud-dunărean existând un proces mai îndelungat de mutare a unor comunităţi romanice dinspre centrul spre vestul şi nord-vestul Peninsulei Balcanice, unde s-ar fi suprapus peste rămăşiţe ale romanităţii ce ar fi supravieţuit modificărilor etnice impuse de stabilirea slavilor în spaţiul sud-est european. Mai nou s-a emis şi ipoteza, foarte credibilă de altfel, că Ia geneza istroromânei au contribuit atât elemente provenind din blocul daco-roman, cât şi altele, provenind din spaţiul vorbitorilor de aromână [349].

Oricum prezenţa sigur atestată a românilor în spaţiul peninsulei Istria este veche. în anul 1321 era menţionată acolo o Tară a vlahilor. Ulterior aceşti români apar în acte ale banilor Croaţiei precum şi ale unor regi maghiari: Sigismund de Luxemburg, Matei Corvin etc. După unele aprecieri, bazate pe onomastică şi alte elemente istorice, s-a emis părerea că în secolele XIV şi XV românii alcătuiau în Istria aproximativ 15% din populaţie. în cursul secolelor XVI şi XVII în condiţiile înfruntărilor dintre lumea otomană şi cea creştină, a avut loc o imigrare a unor elemente româneşti din părţile centrale ale peninsulei spre nord-vest, în special în Croaţia propriu-zisă dar şi în zonele dalmatine şi ale Istriei. S-a păstrat însă destulă vreme deosebirea între aromâni şi istroromâni, urmaşi ai românilor apuseni.

Spre deosebire de aromâni, Ia istroromâni nu au apărut elemente ale unei renaşteri naţionale la începutul epocii moderne. Modul de viaţă tradiţional, diminuarea lor continuă prin asimilare, numărul lor mic se pot constitui în explicaţii ale acestei realităţi. La jumătatea secolului trecut, în 1857, istroromânii erau cunoscuţi direct în locurile lor de baştină de către Ion Maiorescu, care constata ca acei români erau instruiţi prin învăţarea de rugăciuni în limba croată de către preoţii catolici. Lui I. Maiorescu, căruia i s-a adăugat Gheorghe Asachi iar mai târziu Teodor Burada, Sextil Puşcariu ş. a., i-a aparţinut iniţiativa creării într-o modalitate sau alta a unor şcoli naţionale în ţinuturile istriene. Spre sfârşitul veacului a început o acţiune în zonă, în mediile româneşti de acolo. Astfel în ziarul „Giovine pensiero" din 27 octombrie 1887, a apărut un apel semnat de istroromânii din mai multe sate pentru a se aproba înfiinţarea unei Icoli cu predare în limba română. Majoritatea croată din Dietă a respins această cerere, ca şi altele ulterioare făcute în mod repetat şi cu sprijinul unor italieni, inclusiv a unor deputaţi ai acestora din Dietă. Deputatul italian dr. Scampichio îşi încheia astfel una dintre pledoariile sale: „Eu apăr astăzi cauza unui neam foarte nobil, uitat, abandonat, neglijat de toţi, a unui neam care are comun cu noi originea în gloriile Romei şi pe care trebuie să-1 asociem beneficiilor civilizaţiei noastre". Rezultatul unor asemenea demersuri sprijinite şi de opinia publică din România, de exemplu prin presă, a fost contrar aşteptărilor româneşti. Prin eforturile financiare ale Societăţii Sfinţii Chirii şi Metodiu, instrument al politicii de slavizare, în anul 1905 la Valdarsa s-a înfiinţat o şcoală croată sub egida preotului catolic de acolo, ce a făcut eforturi în mare parte zadarnice de a-i atrage pe români.

în acest context s-au înscris începuturile activităţii lui Andrei Glavina, considerat apostol naţional şi figură emblematică a istroromânilor. Andrei Glavina s-a născut la 30 martie 1881 Ia Susnieviţa şi a murit la Pola la 9 februarie 1925. Adolescent fiind, a impresionat prin vioiciune şi inteligenţă pe profesorul ieşean T. Burada ce făcea în zonă cercetări etnico-lingvistice. Tânărul istroromân a fost adus în România, începând studii la Iaşi, continuate apoi în marele centru cultural al Blajului, unde a şi terminat liceul. S-a întors apoi în Istria, devenind o vreme învăţător la şcoala italiană din Arenzo. Lui i-a aparţinut iniţiativa alcătuirii şi publicării pentru prima dată sub forma unui calendar a unei lucrări tipărită pentru prima dată în dialect şi adresată conaţionalilor săi. Astfel în anul 1905 era tipărită la Bucureşti şi răspândită în Istria lucrarea „Calindaru Iu Rumen din Istrie cu figure lucrat părvea votea de Andreiu Glavina şi Constantin Diculescu". Se făcea acolo o pledoarie pentru păstrarea identităţii şi recunoaşterea acesteia. Tot Glavina a cules texte dialectale din satul Jeiani şi a alcătuit două glosare: unul româno-istroromân şi altul istroromân-dacoromân, pe care le-a publicat Sextil Puşcariu în volumele sale. De asemenea a trimis publicaţiilor din ţară mărturii din locurile sale de baştină, contribuind la cunoaşterea realităţilor de acolo, despre care a furnizat de altfel numeroase ştiri diferiţilor cercetători între care O. Densuşianu, T. Filipescu etc. Tot atunci au început şi eforturile sale de creare a unei şcoli româneşti. Acestea au fost reflectate în presa vremii ce prezenta eforturile făcute de el până în 1914, pe care în 1925 Sextil Puşcariu Ie aprecia astfel: „Propaganda slavă, stimulată de guvernul central din Viena, şi indiferenţa românilor liberi, faţă de fraţii lor istrieni, au făcut aproape inutile eforturile lui Andrei Glavina. Destinul i-a rezervat rolul aproape exclusiv de apostol naţional". După primul război mondial, în timpul căruia Andrei Glavina s-a aflat în tranşee, el şi-a reluat acţiunea în noile condiţii create prin integrarea Istriei în hotarele statului italian, care iniţial a manifestat o relativă înţelegere faţă de dezideratele româneşti. În 1920 de exemplu a fost autorizată trimiterea din România a unui I învăţător şi a cărţilor donate de Academia Română. Astfel în 1921 la Valdarsa Andrei Glavîna a reuşit să deschidă prima şcoală românească din Istria, purtând denumirea simbolică de împăratul Traian. La un moment dat această şcoală avea un număr de 443 de elevi din toate cele 7 sate şi cătune de la sud de Monte Maggiore. Şcoala îşi desfăşura activitatea atât în limba română cât şi în limba italiană. A avut un rol în cultivarea sentimentelor naţionale, a identităţii de neam.

După moartea lui Andrei Glavina în anul 1925 a încetat şi predarea în limba română, procesul de învăţământ desfaşurându-se exclusiv în limba italiană la Valdarsa cât şi în celelalte aşezări româneşti unde au fost deschise şcoli cu predare exclusiv în italiană. După al doilea război mondial, în toate şcolile s-a introdus obligatoriu limba croată. Lipsa de învăţământ românesc a contribuit şi contribuie din plin la asimilare şi înstrăinare. Nu a dat roade nici o iniţiativă a autorităţilor de la Bucureşti, timp de mai muite decenii. între 1893 şi 1935 au fost aduşi în ţară, Ia studii, câţiva istroromâni, în scopul pregătirii lor pentru o viitoare activitate şcolară şi naţională în ţinuturile de baştină. După terminarea studiilor, unii au rămas în România, altora interzicându-Ii-se de autorităţile locale revenirea în ţinuturile de baştină.

Istroromânii au fost singurii dintre români care încă din vremurile medievale au îmbrăţişat confesiunea catolică. în rândurile lor autorităţile bisericeşti au acţionat şi ele ca factor de desetnizare. Au existat unele încercări de folosire a educaţiei religioase în scopuri naţionale. Astfel după primul război mondial Andrei Glavina a răspândit în zonă manuale de religie aduse de Ia Bucureşti, cărora li s-au adăugat calendare religioase în dialect tipărite Ia Cernăuţi. în anul 1928 a fost răspândită şi o mică carte de rugăciuni alcătuită tot în dialect. Astfel de eforturi cu totul disparate -şi insuficiente nu au fost continuate după război, când practic în zonă a fost împiedecată şi chiar interzisă orice fel de circulaţie de carte românească.

Sub administraţie italiană, la sfârşitul primului război mondial, s-a încercat şi o anume organizare administrativa distinctă, în care un rol însemnat a avut acelaşi Andrei Glavina. In 1923 satele din partea de sud de Monte Maggiore au fost grupate în comuna Valdarsa, primăria folosind o vreme o ştampilă cu text românesc, având în mijloc reprezentată columna lui Traian. S-a introdus de asemenea inscripţionarea bilingvă, în română şi italiană.

Multă vreme după al doilea război mondial lipsesc ştiri despre evoluţii din satele şi aşezările istroromâne. Timp de decenii ei au fost prezenţi doar în lucrări ştiinţifice, mai ales de lingvistică. Problema lor a fost ridicată cu ocazia unor reuniuni internaţionale ca de exemplu la congrese ale Uniunii federative a comunităţilor etnice europene. împrejurările generale ale destrămării fostei Iugoslavii şi ale prăbuşirii regimurilor comuniste a deschis o nouă pagină în istoria istroromânilor. In presa din România şi din alte ţări au început a fi prezentate realităţile româneşti istriene. La 29 aprilie 1994, la Trieste s-a constituit Asociaţia istroromână Andrei Glavina, având drept scop salvarea românilor istrieni, păstrarea etniei şi a limbii lor. Preşedintele asociaţiei, dr. Petre Raţiu, a contribuit în cele mai diverse feluri ia popularizarea problematicii istriene. In anul 1995 a început şi publicarea unor cărţi în dialect, începând cu „Calendaru Iu rumeri din Istria". Din 1996 a început să apară şi prima publicaţie istroromână „Scrisore către fraţ Rumer". Conţinutul publicaţiei este extrem de variat: beletristică originală sau în transpunere din româneşte, însemnări cu caracter istoric, etnic etc, ştiri despre viaţa aromânilor.

La congresul din 1997 al UFCE a fost adoptată o rezoluţie specială prin care se făcea apel la guvernul croat precum şi la diversele organisme europene pentru recunoaşterea juridică a românilor din Croaţia ca o comunitate etnică şi pentru libera folosire a limbii lor în conformitate cu sistemul normelor europene de protecţie a minorităţilor în domeniile învăţământului, religiei şi mass-media. în acelaşi scop s-au organizat o serie de reuniuni cultural-ştiinţifice sub egida Asociaţiei Andrei Glavina, precum şi a Asociaţiei Democratice a Românilor din Croaţia, apărută la Zagreb. Nu s-au materializat încă eforturile în vederea promovării în învăţământ sub o formă sau alta a limbii române, respectiv a dialectului istroromân, iar impactul altor forme de activitate naţională în zonă pare a fi încă minor, ceea ce nu se constituie în j semne benefice pentru viitorul etnic al acestei minuscule grupări române.

în câteva localităţi din nordul Greciei şi din sud-estul Macedoniei (precum şi în câteva aşezări din Dobrogea şi Banat) mai trăiesc încă descendenţii altei ramuri a poporului român, respectiv meglenoromânii [350]. Pe la 1880 învăţatul german G. Weigand i-a „descoperit" pe meglenoromâni care vorbeau „un idiom românesc". în opinia sa, aceştia erau urmaşii vlahilor care, împreună cu bulgarii, au întemeiat, în secolele al XO-lea şi al XIII-lea, statul bulgar. Ulterior o serie de învăţaţi români şi străini, între care C. Jirecek, N. Iorga, O. Densuşianu, P. Papahagi, G. Ivănescu, S. Puşcariu ş. a. au discutat problema originilor emiţând diverse ipoteze conform cărora aceştia s-ar fi detaşat fie din daco-români, migrând înspre sud, fie din aromâni, deplasându-se spre est, fie au fost autohtoni reprezentând ultimele rămăşiţe ale unei mase mai importante de români ce trăiau în părţile răsăritene'ale Peninsulei Balcanice şi care s-au topit în cea mai mare parte în masa slavă cu care a convieţuit de-a lungul veacurilor. Indiferent de problema originii lor, ce rămâne încă subiect controversat în ştiinţă, meglenoromânii au fost şi mai sunt încă, tot mai puţin, o realitate istorică incontestabilă în spaţiul balcanic. Spre deosebire de aromâni a căror ocupaţii principale şi tradiţionale au fost multă vreme păstoritul, cărvănăritul şi meşteşugurile, meglenoromânii au fost agricultori. Ei au trăit în regiunea Meglen (după care si denumirea care le-a fost dată), zonă deosebit de favorabilă agriculturii, datorită rodniciei pământului şi climei prielnice ce permitea obţinerea până Ia 3 recolte anual. De altfel, meglenoromânii au pus la punct şi un sistem de irigaţii ce le-a permis valorificarea eficientă a suprafeţelor de pământ din satele pe care Ie locuiau. în zona de la nord de golful Salonic, aceşti autohtoni se numeau ei înşişi „vlaşi" (denumirea de meglenoromâni a fost dată de cărturari, care au şi generalizat-o fără a fi folosită de autohtonii de acolo).

în perioada interbelică meglenoromânii mai locuiau încă în câteva aşezări (unii dintre ei fiind de religie musulmană se mutaseră deja în Asia Mică, unde dispăruseră). Atunci mai trăiau români în orăşelul Nanta, cu cea. 5.000 de locuitori, şi în 5 sate, Huma, Oşani, Ljumniţa, Cupa şi Tîrna Reca. în apropiere se aflau şi 3 sate cu populaţie mixtă, româno-slavă, precum şi satul Livaz: populat cuaromâni şi creat ca urmare a diasporei grămostenilor la sfârşitul secolului XVIII. Atunci numărul lor era socotit a fi de 12-14.000 de persoane. Peste 3.000 de megleniţi au emigrat şi s-au stabilit în Cadrilater, iar după 1940 s-au răspândit din nordul Dobrogei până în Banat. Românii din Nan ta prezentau atunci o particularitate aproape unică în existenţa românilor balcanici. Ei îmbrăţişaseră într-un trecut ce nu poate fi precizat religia mahomedană, iar bisericile lor fuseseră transformate în geamii. De asemenea ei îşi însuşiseră port turcesc, iar limba vorbită de ei avea şi ea o puternică amprentă turcească. De altfel islamizarea lor părea a fi de dată recentă, după cum au consemnat tradiţia şi unii călători din secolul trecut. Ceilalţi megleniţi au rămas în cadrul bisericii ortodoxe, exercitându-se şi la ei acţiunea Societăţii de Cultură Macedo-Române de promovare a şcolii şi bisericii în limba strămoşilor.

Până la ai doilea război mondial comunităţile meglenite aveau în general caracteristicile unei lumi rurale. Cultivau cele mai diferite cereale, grâu, secară, orz, ovăz, mei. Bogata terminologie legată de agricultură în cea mai mare parte de origine latină, căreia i s-a adăugat un aport slav, se poate constitui într-o dovadă a vechimii acestei ocupaţii (semnificativ este de exemplu faptul că terenul pentru agricultură poartă denumirea de agru, de la romanul ager). Ei au practicat multă vreme şi cultura gogoşilor de mătase, ceea ce le-a asigurat importante venituri, ca şi practicarea agriculturii. Erau şi meşteşugari iscusiţi, produsele lor din ceramică sau din lemn fiind căutate şi vândute în întreaga Macedonie, ca şi ţesăturile făcute în gospodării în mod tradiţional.

Încă din perioada interbelică meg ten iţii au fost supuşi aceloraşi efecte generale ale modernizării şi asimilării ca şi vecinii lor români dinspre apus. Practic după al doilea război mondial nu se mai ştie nimic despre modul lor de existenţă în ţinuturile de baştină (chiar şi diversele cercetări ale dialectului lor se fac pe baza unor date mai vechi sau a sondajelor din diasporă). Cu prilejul unor reuniuni internaţionale la Freiburg sau Ia Băile Herculane, au apărut unii reprezentanţi ai lor, exprimând dorinţa lor de organizare în vederea păstrării specificului etnic şi solicitând sprijinul fraţilor lor români Acestea fac să existe temerea că mai mult decât oricare altă ramură a românismului sudic, meglenoromânii vor deveni foarte repede întru totul doar o amintire istorică.

Notes:

  1. V. Bejan, îstro-romănii, Iaşi, 1998, p.20.
  2. R. Sârbu, V. Frăţilă, Dialectul istroromân. Texte şi glosar, Timişoara, 1998, p.18.
  3. S. Dragomir, Vlahii şi morlacii. Studiu din istoria românismului balcanic, Cluj, 1924, p.13-50.
  4. E. Scărlătoiu, Istroromânii şi istroromâna. Relaţii lingvistice cu slavii de sud, Bucureşti, 1998, p.311 sq.
  5. Th. Capidan, Megleromânii, I. Istoria şi graiul lor, Bucareşti, 1925; E. Scărlătoiu, Împrumuturi vechi slave în dialectul meglenoromân, în "Romanoslavica", XXIII, XXIV, XXVII, XXVIII, XXIX, Bucareşti 1985-1992, unde este dată şi întreaga bibliografie mai veche privotoare la acest mic grup de români.

Source:

  • Gheorghe Zbuchea, O Istorie a romanilor din peninsula balcanica - Secolele XVIII-XX, Editura Biblioteca Bucareştilor (Bucareşti, 1999), capitul IX, p. 244-252, 301.


Main Menu


This page is compliments of Marisa Ciceran

Created: Saturday, January 07, 2006; Last Updated: Tuesday, July 20, 2010
Copyright © 1998 IstriaNet.org, USA